Arhivă pentru Octombrie 2013

Pagina 45 – La patru roţi

Octombrie 23, 2013

Când te vei afla duminică la munte, în zi răcoroasă dar cu soarele mare, vei ieşi afară şi te vei lovi de o movilă de alegeri în care începi apoi să sapi căutând ceea ce vei face în continuare. Poţi să te plimbi, poţi să stai în patru labe să miroşi iarba, poţi să molfăi relaxat ceva cu o băutură în mână, poţi să alergi, să te caţeri, să te dai pe două roţi în sus sau în jos, să imiţi animalele muntelui sau să emani raison-uri filosofice. Ai putea doar să stai şi să te gândeşti ce să faci sau ai putea şti exact ce ai de făcut dar să nu faci ci doar să stai. Oricum, noi nu aveam nimic special planificat dar cum simţeam că ar fi bun ceva ce implică efort şi adrenalină iar biciclete nu aveam, ne-am gândit să închiriem. Dar cum dintre noi trei doar eu am kilometri bătuţi cu bicicleta pe munte, am hotărât că este mai înţelept să mergem cu toţii pe aceeaşi bicicletă. Despre trei într-o barcă s-a mai povestit dar despre trei pe o bicicletă parcă nu.

Dacă stau şi cuget acum la etimologia cuvântului bicicletă realizez că este simplu să denumeşti un obiect care implică mişcare ciclică la dublu. Adică în ideea că „Vezi bă că ţi se învârte roţile. Amândouă.” i s-a spus bicicletă. Dar ca să urci trei persoane pe ea cred că trebuie complexificat cuvântul niţel deoarece în general este prevăzută cu un singur loc şi de aceea nimeni nu s-a gândit să includă în denumire şi numărul de locuri. Nouă ne trebuia o tri-biciletă care nu înseamnă că are trei ori două roţi adică un total de şase ci două roţi şi trei locuri. Şi patru uşi, portbagaj, umbreluţă de soare şi radio efem. A! Şi odorizant cu parfum de conifere. Eu fără acest minim nu mă duc la competiţii de mountain-bike pe munte aliniindu-mă la regula în care „dacă tot e greu măcar să fie uşor”.

Toată această problematică spinoasă a fost rezolvată de Sofia simplu exclamând „Uite! Vreau să mergem cu aia!”. Pe stradă tocmai trecea o „aia”. Eu mi-aş dori să îi ştiu numele şi să putem face elegant referire la „aia” printr-o denumire nu neapărat pretenţioasă dar măcar mai puţin generică, însă „aia” arăta ca un fel de căruţă care nu se dezvoltase complet, cu coviltir şi foarte portocalie. Patru locuri, două în faţă şi două în spate, deci mai mult decât suficient pentru noi trei astfel încât puteam lua şi un autostopist sau măcar un blatist ceva şi pentru direcţie un volan subdimensionat care îţi dădea senzaţia că trebuie să învârţi foarte delicat şi cu atenţie un mic robinet ca să întorci un camion de mare tonaj. Avea patru roţi aşa că îi putem spune cvadricicletă cu patru locuri. Deci cvadri-cvadricicletă acoperită, cu direcţie ambiguă. Nu avea radio efem şi nici odorizant dar nu puteam fi atât de pretenţioşi mai ales că ni se împlinea visul de a merge toată familia pe o singură bici…pardon, cvadricicletă.

În parcarea special desemnată acestor vehicule mai era unul singur aşa că m-am repezit spre locul de unde se închiriau. Avântul mi s-a întors brutal în stomac la auzul propoziţiei ” 50 de lei, o oră” dar nu m-am dat bătut şi mi-am spus, chiar dacă ştiu că sunt furat măcar să nu mi se vadă pe faţă. Astfel, nu sunt furat pe faţă. Locurile din spate erau pentru cei care intrau pe post de motoare urmând ca cei din faţă să savureze plimbarea cu vântul în plete. Am înţeles dintr-o singură estimare că nu voi putea împinge singur la pedale mastodontul, aşa că am potrivit Sofia protestând şi gesticulând din picioarele încă prea mici că vrea ea la pedale, pe un scaun din faţă şi noi doi ne-am aşezat în spate la propulsie cu mine la volan sau robinet sau ce o fi fost chestia aia pentru direcţie. Ne-a fost arătată şi frâna că doar nu pleci cu vaporul fără să îl poţi opri trăgând de o bară în sus. Sunt obişnuit cu frâne pe ghidon dar mi-am spus că mă voi descurca trăgând de bări, chiar exersez şi alte grupe musculare nu doar cele de la picioare.

Ieşim încet cu spatele din parcarea de cvadricilete în stradă ca să ne putem avânta în zare, moment în care trece vijelios pe lângă noi cocoţată pe o altă cvadricicletă o familie cu aceeaşi componenţă de două propulsoare adulte şi un copil pe post de girofar frontal. Simţul competiţiei explodează subit şi scoatem imediat elefantul pe poziţie începând apoi să pedalăm frenetic să ajungem din urmă concurenţii cu numărul 5 pictat cu alb pe fundalul portocaliu. Viteza este ameţitoare, vântul şuieră pe sub coviltirul care pendulează cu mii de scârţâituri, cele patru roţi se învârtesc nebuneşte, toţi muşchii ne sunt încordaţi iar fetiţa lansează strigăte războinice la fugarii din faţa noastră. Pedalăm furibund îmbătaţi de viteză. Ajunşi în spatele lor îi ghicim încrâncenaţi încercând să scape de urmăritori. Nu au nici o şansă. Cele două şandramale intră fulgerător pe o străduţă îngustă unde nu mai avem loc sa îi depăşim, dar după un calcul tactic rapid suim cu două roţi pe o ridicătură pe trotuar şi trecem pedalând frenetic pe lângă ei în regim de teren accidentat cu două roţi ridicate pe bordură şi două jos pe stradă cu coteţul înclinat periculos scârţâind din toate şuruburile şi îmbinările. Suntem ca o vijelie de neoprit, ca o rachetă, ca o turmă de mamuţi înfuriaţi.

În acest timp, din spate, trece pe lângă noi şi ne depăşeşte agale, o pereche de bătrânei la braţ ieşită la o plimbare uşoară în staţiune.

Pagina 44 – 5 ani

Octombrie 18, 2013

Intru în cofetărie nerăbdător să văd tortul comandat cu o zi înainte pentru a fi devorat la grădiniţă. Ştiam că la cerinţa foarte exactă a fetiţei trebuia să mă întâlnesc cu ceva cu multă ciocolată şi cu multe fructe. Fără a specifica ce fructe, bănuiesc că a vrut să lase loc pentru creativitate patiserului. Ce mare lucru să te gândeşti să faci nişte tort de ciocolată cu felii de kiwano, bucăţele de cherimoya, ceva granadilla sau rambutan, puţină pitahaya pentru accent, în vârf să-i troneze un mare şi frumos mangostan şi pe margini nişte… nu, hai mai bine fără durian că trebuie să-l duc până la grădiniţă ţinându-mă de nas, să-l arunc în mijlocul lor şi să fug. Am senzaţia că Sofia ar fi pus şi durian, aşa, de chestie. Spun acolo că am venit să iau un tort comandat. Sigur! Tortul La mulţi ani Sofia? îmi răspunde zâmbitoare madama. Ce bine este când torturile poartă un nume, totul se simplifică, intri în cofetărie şi ceri cu tortul Vasilescu. Ce treabă aveţi cu el domnule? Vreau să-l mănânc doamnă! Colega, te rog adu-l pe Vasilescu, domnul vrea să-l mănânce.

Mă uit curios la tort. Ar trebui să aibă un kilogram dar e mic şi probabil greu. Se vede doar ciocolata, bănuiesc că fructele sunt în interior. Fructe mici şi ele. Şi grele. Coacăze, afine, agrişe, ce ştiu eu? Dar tortul nu are nume, am fost păcălit, tortul e noname însă emblema zaharisită sprijinită de el se numeşte La mulţi ani Sofia. Deci aşa merge producţia aici, facem chestiile fără nume şi în funcţie de necesităţi sau atunci când ajung la o anumită vârstă pac, le facem carte de identitate. Dacă eu pierd buletinul tortului ce mă fac? Sau la transport dacă sparg emblema asta de zahăr trebuie să cuget mult cum explic copilului că i-am adus tortul „La mul” ciob mare „ni” cioburi mici „ofia!”. Ştii Sofia câinii de la noi de pe stradă, ei bine, mergeam eu liniştit când unul m-a lătrat iar eu am tresărit şi mi-a zburat tortul în stradă. Când să mă duc să-l iau, mi-am agăţat pantalonul de un gărduleţ, m-am împiedicat, dar tocmai când reuşeam să ajung la tort a trecut o maşină peste el. Şi apoi alta. Şi apoi o fanfară militară. Şi noroc că m-am dat la o parte că tocmai se înfiripase un miting. Scandau ceva legat de tortul fără nume. Până la urmă am reuşit şi iată, nu s-a spart decât numele. Pffff…mai bine sunt atent la cum îl duc. Şi nu încalc nici regula „Nu minţim copilu'”.

Intru în grădiniţă uşor intimidat. Înţelegeţi-mă, car un tort şi pătrund pe teritoriul a douăzeci de copii ce se vor uita cu priviri pofticioase spre mine. E adevărat că sunt mici dar sunt mulţi. Şi agili, o, foarte agili. De fapt nu ştiu chiar câţi sunt, nu am reuşit să-i număr niciodată, oricum ies întotdeauna mai mulţi, parcă savurează statul la numărătoare în mod repetat. Cred că singurul moment când ai şanse să le afli numărul exact este când stau şi mănâncă în bucătărie unde la mese ştii câte scaune ai pus şi dacă mai stă unul în picioare îl aduni. Problema este că-i mai vezi pe câţiva ridicaţi şi nu ştii dacă stau că nu au scaun pe care să se aşeze sau doar aşa ca să te încurce la numărat. Şi sunt sigur sigur că dacă te întorci pentru o secundă ii vezi apoi altfel aranjaţi la mese. În bucătăria grădiniţei te încearcă un sentiment contradictoriu pentru că este o bucătărie mare unde sunt aranjate măsuţe înconjurate de scăunele pe care stau copilaşi care au farfuriuţe şi cănuţe. E un loc unde nici nu merită să rezişti diminutivării. Este absurd să nu o foloseşti. Iar acolo te simţi cumva ca în Istanbul. O mare aglomeraţie dar coerentă, o colcăială ordonată fără sincope sau blocaje. Nici nu îţi dai seama când toţi copii care adineaori erau peste tot se aşează la măsuţe deja spălaţi pe mâini după ce au stat pe rând la baie. Nu ştiu cum reuşesc educatoarele nivelul ăsta de organizare, din punctul meu de vedere sunt nişte eroine. Motiv pentru care mă imaginez deja cu tortul în mână ca într-un meci de rugby cu o gloată de copii ce se repede spre mine să mă deposedeze de el şi chiar înainte să fiu placat îl arunc unei educatoare care îl degajează cu eleganţă printre barele paralele. Ole!

Pagina 43 – Lumea lui Zadic (partea a doua)

Octombrie 17, 2013

Când am ajuns la casa de marcat am fi putut ieşi cu el fără să-l mai plătim pentru că arăta oricum, numai nou nu. Dar strălucirea de mulţumire din ochii lui l-a trădat. Şi desigur, eticheta încă agăţată. În acea seară a fost iubit cu năbădăi de către Sofia. Pupături urmate de lovituri, îmbrăţişări continuate cu aruncări periculoase. Nu-i nimic, ursul rezistă! Deja învăţa atât de multe despre lupta corp la corp încât simţea că va fi mai bun decât cei mai buni. La degetul mic de la picior îi va sta Rambo, iar după ureche îl va pune pe post de ornament pe Rocky. Cu Robocop se va înfăşura pe antebraţ iar pe Terminator şi-l va tatua pe unde o mai găsi loc.

Mi-aş dori să spun că a pătruns în camera Sofiei cu timiditate şi uşor speriat însă aş fi prea departe de adevăr pentru că a intrat în cameră pe o traiectorie care a început intempestiv de pe hol şi s-a terminat într-un punct nedefinit din mijlocul unui perete, lăsându-l apoi să-şi aleagă singur drumul impus de gravitaţie până jos pe parchet. Chiar dacă nu se aştepta la intrarea asta era oarecum mulţumit că a zburat frumos, descriind un arc de cerc curat ca în cărţile de geometrie, nealterat de mişcari inutile din labele-i de pluş. I se mărea inima la gândul că a pătruns într-o lume de antrenament adevarat, o lume a bărbaţilor fără frică, a firilor puternice şi dintr-o bucată. Ştia că din acest punct viaţa lui va porni pe drumul războinicului cu muşchi de oţel şi curaj de neclintit.

Misiunea mea în care a trebuit doar să le fac cunoştinţă s-a încheiat şi de aici încolo nu pot decât să urmăresc de pe margine evoluţia relaţiei lor.  Dar gândindu-mă la viitorul lui Zadic, parcă deja îl văd mormăind „I’ll be back!” în timp ce se îndepărtează trăgând cu nepăsare după el o răţuşcă sau alt animal de pluş făcut ferfeniţă doar aşa ca din întâmplare.

Acum, după atâtea lupte şi exerciţii blana i s-a mai închis la culoare aşa că astăzi se va antrena în maşina de spălat la 1200 de rotaţii pe minut. Dacă scapă viu poate îl trimitem în cosmos.