Arhivă pentru Februarie 2011

Pagina 42 – Lumea lui Zadic (partea întâi)

Februarie 7, 2011

Ne privim cu încăpăţânare în ochi. Ai lui, din plastic negru şlefuit, trădează cu uşurinţă un amalgam de trăiri, sentimente şi emoţii acumulate cu vremea. Timpul zgârie cu indiferenţă orice suprafaţă, iar luciul sufletului lui Zadic nu mai are simplitatea cu care a coborât din raftul cu ursuleţi de pluş acum un an în magazin.

Stăteau la grămadă în raftul acela până a apărut Sofia călare în vârful căruţului de cumpărături manevrat cu dibăcie, viteză şi impresionantă eleganţă de tat-su, mare amator de curse periculoase cu căruţul. O perfidă eroare în sistemul de navigaţie l-a oprit însă fix în raionul de jucării, în faţa raftului cu pricina. Şi cu ursuleţi. Să fie notat că de-a lungul vremii i-am oferit fetiţei fel de fel de creaturi mai mult sau mai puţin blănoase din rafturi cu jucării. Pretenţioasă cum o ştim, a refuzat crocodili, pantere şi cămile, căţei muţi sau zgomotoşi, diferiţi păsăroi răşchiraţi sau personaje diverse din desene animate şi nu în cele din urmă feluriţi viermi sau chestii imposibil de identificat în realitatea înconjurătoare, cu blănuri sau piei colorate strident sau cu solzi lucioşi. Cu obstinaţie a zis nu. Până la Zadic. A fost iubire la prima vedere, ba chiar a vrut mai mulţi odată dar i-am explicat că este mai bine să înceapă cu unul şi pe măsură ce o creşte şi va veni vremea, să încerce şi gustul diversităţii.

Smuls dintre fraţii lui de raft care înfriguraţi şuierau printre buze „Prefă-te mort, prefă-te mort!” , se uita neputincios cum vremurile şi obiceiurile lui încep să se schimbe fără ca el să mai poată opri procesul. Cât de bine i-ar fi fost în continuare acolo în raft înghesuit între ceilalţi într-o îngrămădeală ce-i oferea o securitate confortabilă. Prin mintea lui de animal de pluş revedea întreaga viaţă de până atunci cu repeziciune. Şi-a dat seama că această revedere a vieţii îi ofera o singură imagine cu raftul de Lego de vis-a-vis dar nu a descurajat şi şi-a adus aminte de comentariile pe care le făceau cu toţii despre diverşi cumpărători ce treceau prin faţa locului în care stăteau depozitaţi. Rememora momentele de tristeţe când erau smulşi dintre ei alţi fraţi sau momentele de bucurie când preţurile se modificau crescător. Ah, şi mai era şi blonda responsabilă de raion pe care ştia că nu o va mai vedea. Cât de frumos aranja ea rafturile de jos de pe partea cealaltă stând aplecată cu un picior întins şi unul uşor îndoit şi pe vârf. Simţea cum îi tresaltă blana la vederea dessou-urilor ei. Iar de acuma va trebui să se ocupe de dulcegării şi aiureli cu o fetiţă de doi ani. Ce nu putea să sufere erau lugu-lugu-rile şi replicile zaharisite pe care va trebui să le îndure. Ce naiba!? El era un urs războinic şi dur. Un mascul alfa al urşilor de pluş. Un şef de raft al jucăriilor. Nu îşi imagina săracul cât de mult se înşela asupra a ceea ce-l aştepta.

După un pupat între ochi şi o îmbrăţişare tandră, Sofia s-a uitat lung la el plină de dragoste, moment în care dacă ai fi avut atenţia antrenată ai fi ghicit o grimasă pe faţa lui Zadic. După care l-a strîns din nou până i-au ieşit ochii din cap. Antrenamentul începuse. Îşi pornea cu brutalitate evoluţia de la urs infanterist de raft la urs de trupe speciale. Cu ochii rămaşi un pic afară din orbite, în timp ce eu îi potriveam la loc cu degetul foarte atent la detaliu dar niţel încurcat, începu să zâmbească puţin nesigur de bucuria pe care o anticipa la relaţia cu noua stăpână. A fost paraşutat în acea seară din căruţul de cumpărături de suficiente ori cât să capete o experientă demnă de cei mai buni dintre săritorii de la înălţime. În plus, ştia deja tehnici de cădere în aşa fel încât chiar cu lipsa paraşutei să nu-i fie afectată structura şi – detaliu important – freza, pentru că vorba aceea, cădem, dar cădem cu eleganţă.

 

Pagina 41 – Dedesupturi

Februarie 3, 2011

Stau în patru labe şi încerc să-mi imaginez ce înseamnă să ai parte de lume din perspectiva asta toată ziua. În poziţia asta, sunt exact la înălţimea Sofiei – sigur, ţin capul niţel ridicat, par un fel de şoricar dârz. Nu, nu şoricar că ăla este mai mult lung, ai impresia că se curbează când dă colţul, parcă e troleibuz cu burduf, să zicem un alt animal, un…ornitorinc, un giraf cu gâtul scurt un pârş alpin ceva…dar ce contează, de ce să deviez de la subiect? Stau aşa în patru labe şi mă uit în jur. Să mă deplasez e destul de greu că fac bătături şi vânătăi la genunchi şi dacă vreau brusc să ies în pantaloni scurţi să dau zăpada mi se vor vedea picioarele uşor inestetic. Stând aşa, mă transpun în poziţie ridicată dar la înălţimea fetiţei.

O mare parte din câmpul vizual este acoperită de o uşă de la un bufet pe care stă televizorul şi sunt cu fruntea chiar în dreptul mânerului. Dacă din bufet va ieşi ursuleţul Zadic deschizând brusc uşa, îmi va face un tatuaj haios între ochi. Televizorul este undeva sus, se pierde adâncit în tavan, iar la stânga, un fotoliu. Şezutul său îmi ajunge la burtă şi încercarea de a mă urca pe el îmi cere un exerciţiu de voinţă semnificativ. Oare trebuia să luăm fotolii mai joase? Un tatami ar fi fost tocmai bun cred. Ajung lângă o masă şi habar n-am ce-i pe ea însă pot să descriu în detaliu cum arată tăblia mesei pe dedesupt. Ridic mâna să văd totuşi pe deasupra ce este de prins şi orice ar fi de prins este bun de tras pentru un studiu amănunţit. Acum studiez amănunţit o ciorbă care a venit brusc cu tot cu strachină şi s-a grăbit în toate direcţiile pe gresia din bucătărie. Strachina se învârte ciudat pe jos cu un zgomot interesant. Pare totuşi să nu fie un lucru tocmai bun ceea ce am făcut. Voi remedia situaţia încercând alt obiect de pe masă. Simt că mai este ceva dar nu pot să apuc şi e frustrant. Acolo este ceva şi eu nu ştiu ce. Se vede un colţişor de faţă de masă pe care îl pot aduce mai aproape. Vin pe rând cu frenezie pahare, solniţe, tacâmuri şi felii de pâine se zbat acuma un pic pe jos până rămân inerte. M-a speriat tot vacarmul ăsta şi fug grabită spre camera mea unde sunt în siguranţă. Doamne ce mult este de alergat până acolo, abia am străbătut sufrageria şi acuma că am ajuns într-un suflet la uşa încăperii mă uit descumpănita în sus la clanţă. Ştiu că pot să o deschid că am mai făcut-o de atâtea ori, dar e greu. Mă întorc fără chef de sărit la clanţă mai ales că îmi pare că zgomotul din bucătărie s-a oprit.

Mă uit spre cărţile de pe poliţe. Ce mult aş vrea să le pot vedea pe toate de aproape. Trebuie să mă ţin la distanţă de poliţa de jos că are colţul acela atât de agresiv. L-am rotunjit deja un pic cu capul dar tot neprietenos a rămas. Oare tata de ce nu l-a pus gata rotunjit? Şi în plus poliţa asta arată urât pe dedesupt, mai bine ar da-o jos şi ar pune cărţile uite aici, lângă mine, pe parchet. Aveam şi eu multe cărţi mari, lucioase, colorate şi de când am început să le rup paginile au început să dispară. Nu am înţeles de ce se rup foile, eu încerc să dezlipesc desenele din ele ca în cele două cărţi cu animale de lipit în spaţiile goale. Mama se supără, tata se supără, eu mă supăr că desenele nu se dezlipesc din toate cărţile. Nu mai înţeleg nimic şi vreau să văd ce desene sunt în astea de sus multe şi felurite. Nu pot. Nu ajung.

Ia uite, acolo era semnul ăla de carte! Futu-i! A trebuit să umblu prin casă în patru labe ca să-l descopăr. Ah ce mă doare gâtul!