Arhivă pentru Aprilie 2009

Pagina 31 – Împingătorul (partea a doua)

Aprilie 27, 2009

Sunt iremediabil fascinat de numărul caselor de marcat din hiperpieţele astea. Şi mai mult, mă uimeşte gândul că la atâtea case de marcat sunt angajate – tot atâtea gândesc eu – casiere. În mai multe ture chiar. Realizez că locul acesta cu aproximativ 80 de case trebuie să aibă cel puţin 160 de casiere. Şi atunci de ce naiba văd cozi? În căutarea pe care o încep spre o coadă mai mică îmi răspund de fiecare dată văzând că doar jumătate din case au casiere. Restul…de ornament cred. Dă bine să ai mai multe case de marcat. Simţi că marchezi serios.

La prima casă, un malac bate cu sete o băbuţă cu coşul în cap că nu a vrut să-l lase să-i intre înainte. ‘Tui ceaşca ei de băbuţă dârză! Aşa îi trebuie! La a doua, o tanti negricioasă se chinuie să înfigă în culoarul de lângă banda pe care pui produsele, un cărucior încărcat cu trei tone de sucuri, şase sute de conserve, cinci zeci de kilograme de banane şi opt sute nouă zeci de mezeluri diverse. Deasupra lor, un mic televizor. Gândesc că mai bine zic pas şi trec mai departe ajungând astfel la casa prioritară pentru femei însărcinate sau care au bebeluşul deja în exterior. Acolo, două brute nerase împing la picior cu sictir, pe rând, cărucioarele pline cu bere şi cu pet-uri mici de votcă. Dacă le priveşti burţile, înţelegi imediat că s-au aşezat corect la casa pentru femei însărcinate. Le spun doar „Sărut-mâna doamnelor” şi trec mai departe, mai ales că nu mă simt chiar aşa de balonat astăzi. În treacăt, mă uit la omul de ordine care – bănuiesc eu cu mintea mea proastă de împingător frustrat – ar trebui să vegheze la treburi de această natură organizatorică şi de bun mers şi să vâneze femeile nerase aşezate abuziv acolo. Este ocupat. Trimite SMS-uri. Probabil cheamă întăriri, ce ştiu eu?

Într-un final glorios şi în aceeaşi măsură apoteotic, după o întrecere periculoasă cu un împingător recalcitrant, patru copilaşi împrăştiaţi ca popicele şi fo’ doi bătrânei care au sărit înspăimântaţi în raftul cu orez, reuşesc să mă înfig la o casă fără coadă, ca un maratonist epuizat însă fericit în panglica de la sosire, cu ochii lucind înnecaţi de dorinţa binemeritatelor bidoane cu apă, batoane energizante şi aplauze interminabile. „La următoarea domnule, aici facem casa!” vin dintr-o voce hârjâită, cuvintele ce îmi dărâmă prin implozie piedestalul împingătorului învingător. N-am putere nici să mă mai gândesc măcar la un răspuns, aşa că mă aşez docil şi resemnat la …următoarea.

Singurul gând care cu greu îşi mai face loc în conştient, este cel în care Sofia mă aşteaptă să-i aduc acasă scutece proaspete şi şerveţele de sters la fund. Îmi aduc aminte de nenea de la casa de comenzi, care venea înainte de ’89 cu comanda în lada mare şi pătrată de aluminiu. La atâţia ani de atunci, simt avântul avansului tehnologic. Eu vin cu comanda în punga mare şi albastră de Ikea.

Pagina 30 – Împingătorul (partea întâi)

Aprilie 23, 2009

Împing uşa cu capul, trăgând după mine douăzeci de kilograme de apă plată şi încă zece de diverse alte chestii care includ, într-o ordine aleatoare, pachete de scutece, lapte, şerveţele umede de şters bestia la fund, pâine, legume şi chestii mai puţin legume. M-am obişnuit să folosesc şi alte prelungiri ale corpului în afară de mâini ca să deschid uşi, să închid portbagajul, sau să dezamorsez ocazional câte un focos nuclear. Venind de regulă vesel şi mulţumit de captura din marea hiperpiaţă, mă simt cu creierul din ce în ce mai gol şi neted de la atâta stare de consum pe care mi-o inoculează spaţiile astea mari, pline cu rafturi încărcate.

Acolo, este de o deosebită importanţă să alegi un cărucior bun, bine echilibrat în direcţie şi vioi la rotiţe. Am împins într-o zi la unul hărtănit ce trăgea stânga tot timpul, cred că avea peste suta de mii de kilometri la bord, de m-am întors acasă cu o puternică dorinţă de a o lua tot timpul spre dreapta. După câteva zeci de cercuri în mijlocul camerei m-am liniştit. Iar noaptea am visat că sunt hamster de curse învârtind rotiţa frenetic. Dar nu şi astăzi!

Pentru că astăzi, la o oră când aveai de unde să alegi din parcarea de cărucioare, m-am oprit şi am privit cu un aer de adevărat cunoscător modelele înşirate evaluându-le rapid – ăla pare niţel dezechilibrat, ăsta este tamponat pe stânga, de pe celălalt încă nu s-a scurs toată ciocolata aia topită şi aşa mai departe. Apoi după ce mi-am suprimat toate comentariile ce îmi veneau în minte văzându-le înfipte aşa, fiecare în fundul celui din faţă şi mi-am spus că decât Auchan, mai bine s-ar fi numit Sodoma-Sector 3 locul acela, am pornit hotărât spre cel mai puţin siluit dintre cărucioare şi i-am spulberat bucuria de a sta cu botul într-o continuă şi virilă penetrare a posteriorului celui din faţă. Recunosc, m-am luptat niţel să-l scot de acolo şi m-am simţit chiar un pic jenat la auzul obiecţiilor stridente pe care mi le adresa cu vocea lui metalică. I-am spus doar – Avem treabă! Hai! – şi aşa, autoritar, am reuşit să strunesc fiara de metal. Mândru de căruciorul meu şi de posibilităţile multiple de manevră ale acestuia, treceam ţanţoş printre alţi împingători de cărucioare ca şi cum m-aş fi plimbat cu ultimul tip de Lamborghini printre amărâţi cu maşini ale păturii sociale mijlocii. Îmi venea să reazem o mână nonşalant pe geam ca să mi se vada ghiulul lucios, să mestec seminţe pe care sa le scuip prin laterala gurii pe asfalt şi, pentru că tot ar fi fost seară, să-mi pun pe nas ochelarii de soare cei scumpi, cu ramă groasă neagră dezinvolt ornamentată cu cristale Swarovski. Multe cristale. Şi să mă opresc cu gesturi căutate la closetul de pe Beller. Pardon…acuma e o cafenea, Ambiance Cafe parcă…a fost closetul public al parcului Floreasca, nu văd de ce i-ar lipsi ambianţa în fond. M-aş aşeza apoi la o masă cât mai la vedere, astfel încât să mi se vadă bine treningul chic şi bascheţii cu paiete. Dar mai bine să cobor din visare la umilu-mi statut de împingător de cărucior bine uns.

Cu un asemenea cărucior simt că aş putea să-mi dau masteratul în pilotaj la sfert de cal putere, să iau diploma de pilot hipermarşeu viteză. Slalomul printre băbuţele semiadormite mă înebuneşte de plăcere, iar în timpul zborului meu fulgurant printre rafturi, cu o deosebită dexteritate mai iau câte un produs de pe listă, însoţind acest gest graţios cu câte o vocaliză. „Laaaa!”. Da, am listă, trebuie să fiu eficient. Ba chiar este optimizată lista, să nu vă închipuiţi cumva că voi lua vreodată apă înainte de hârtie igienică. Ar însemna pe puţin 50 de metri în plus şi cam trei patru împingători lenţi de depăşit. La legume…coadă la cântar. Domnul mai în vârstă din faţă caută încurcat tasta pentru ceapă de cel puţin cinci minute şi după ce scoate o etichetă de avocado, două de ridichi şi una pentru cartofi, un binevoitor alăturat întinde mâna spre butonul potrivit pentru ceapa omului. Cântarul nu mai are însă etichete, deci îmi scot căruciorul din ralenti şi demarând în trombă mă reped spre un alt cântar, speriind pe drum o cucoană silfidă pe tocuri deranjant de înalte ce alegea castraveţi cu doar două degete. Nu castraveţii, cucoana. Victorios şi satisfăcut de extraordinarul fapt al aplicării etichetelor de cântar pe legume, mă îndrept acuma spre interminabilul şir de case de marcat.

Pagina 29 – Povesti horror pentru copii

Aprilie 20, 2009

Am ras-o! Da, nu a scăpat până la urmă, chiar dacă acu’ ceva vreme stăteam în dubiu dacă să tundem copilu’ au ba. Mergând pe ideea că marile hotărâri se iau brusc şi pe negândite, am atacat freza fetiţei fără milă. Eu mi-am spus totuşi să o facem cu stil, aşadar am încercat să-i dau o alură art-nouveau, însă n-am idee de ce, a ieşit ceva ce aduce mai degraba cu modelul „Penitenciarul Rahova”.

Totul s-a petrecut la baia de seară. Mama i-a distras atenţia cu minunatul set de jucării pentru cădiţă format din câteva căni de plastic găurite, iar în timp ce Sofia privea fascinată cum curge apa prin fundul lor, eu îmi exercitam imprimarea suflului artistic pe scăfârlia ei. După nici zece minute, îmi admiram opera cu un ochi autocritic (şi cu celalalt intrigat) privind pe rând, ba la aparatul de ras, ba la chelia ca un dalmaţian a Sofiei, în timp ce deasupra capului mi se contura din ce în ce mai clar, un semn mare de întrebare urmat de unul de exclamare. Am adăugat şi nişte puncte-puncte şi mi-am spus „Eh! Poate că data viitoare se tunde singură…”

Iată-ne la prima ieşire în parc cu noua înfăţişare. Constat cu o moderată uimire că bebeluşii fug panicaţi în toate direcţiile strigând „Un monstru ce seamănă cu Sofia! Fugiţi!” Mămicile aleargă înebunite după cărucioarele folosite la grămadă de câte doi sau trei bebeluşi care nu mai ştiu pe unde să scape. Doi gemeni blonzi, de şapte kile fiecare, clipesc des, baricadaţi după un zid ridicat la repezeală din biberoane goale şi scutece folosite pe care la nevoie sunt pregătiţi să le folosească pe post de artilerie defensivă. Doar mama-eroină cu tripleţi, trece impasibila şi imperturbabilă, cu pasul egal şi cu căruciorul ei gabarit depăşit care seamănă cu un trailer. Pesemne că lucruri de genul ăsta nu  o mai mişcă de multă vreme. A trecut deja prin chestii mult mai înspăimântătoare. Acum că am reuşit să implementăm haos în părculeţ, îi spun Mihaelei – „Hai să-i punem totuşi cipilica. Să nu îi fie răcoare la dalmaţian”. Lumea începe să revină la starea de calm. Bebeluşii se linistesc şi încep să se adune de prin tufe sau copaci. Mămicile discută aprins între ele. Probabil organizează o chetă pentru un set de căciuli, şepci sau pălării pentru Sofia, unele ce cu siguranţă nu se pot da jos prea uşor.

Să nu credeţi că sunt un părinte fără inimă ce experimentează pe propriul copil. Asta e o acţiune ce am experimentat-o şi pe mine. E drept că aveam păduchi. La ţară fiind, mă jucasem prea mult în coteţul găinilor. Mi-am dat şi cu gaz în cap, doar doar oi scăpa de blatişti, noroc că nu am fost niciodată fumător. Pe Sofia eu nu am gazat-o, a dat-o mă-sa cu fel de fel de creme şi balsamuri, de cred că dacă ar fi intrat într-un roi de musculiţe aş fi avut impresia că i s-a regenerat părul brusc.

Periodic, mă joc cu fetiţa în faţa oglinzii încercând să-mi dau seama dacă se recunoaşte sau nu. Până acuma ştiu sigur doar că mă recunoaşte pe mine. Astăzi la oglindă, a umflat-o râsul. Sunt convins că nu realizează că e chiar reflexia ei.

Pagina 28 – Dilema

Aprilie 4, 2009

Ieri, Sofia a dărâmat un nou record. Are cele mai multe luni de când s-a născut şi până acuma. Adică şase. În fiecare lună dărâmă recordul ăsta, nu ştiu cum reuşeste. Mie însă, acest eveniment îmi generează o chinuitoare dilemă. Nu, poate e totuşi nepotrivit să spun chinuitoare, îmi creează mai curând o semiangoasă metafizică ce mă împinge desculţ pe nişte gânduri atât de alunecoase încât mă trezesc de fiecare data în cur şi ciufulit, nedumerit de momentul căderii. Problema este aparent simplă: ce este mai potrivit să spun în acest caz Sofiei? La mulţi ani? La multe luni? Să-i zic doar hai noroc şi sănătate ca să nu mă complic? Lună de lună eu îmi rup noada împiedicându-mă abrupt de această dilemă. Am totuşi o limită şi mă gândesc că mai sunt încă odată pe atâtea luni, până să-i zic uşurat şi senin La mulţi ani.

Cum să procedez practic? Să-i fac un tort mic cu dimensiuni de lună nu de an şi să-i pun o jumătate de lumănare? Acuma la jumătate de an, ar fi chiar simplu, dar ce mă fac de exemplu la 11 luni? Tai moţul la lumănare? Şi dacă nu nimeresc bine proporţia de 11 părţi din 12? Apoi trebuie să mă gândesc să las şi loc de fitil, dar un fitil mai mic care să facă o flăcăruie conformă cu numărul de luni. Închipuiţi-vă o lumănare de şase luni cu fitil de un an. E categoric şi indubitabil şleampătă! Mi-aş tortura simţul estetic înfigând aşa ceva în tort. Poate aş putea echilibra, făcând tortul de vreo opt sau nouă luni aşa. Doamne câte calcule! De ce nu sar ăştia mici direct la un an ca să evite fracţiile? La naştere să aibă zero ani şi imediat după aceea un an. Ar fi chiar simplu şi eficient. Poţi să-l întrebi câţi ani are fără teama că-l pui pe gânduri sau că va crede că-ţi baţi joc de el. Îmi explic şi eu acuma de ce atunci când o întreb pe Sofia câţi ani are îmi răspunde într-o cascadă de gârâituri, chiuituri şi gargare numai de ea ştiute. Se chinuie săraca să-şi dea seama şi nu ştie ce să-mi zică, dar cum nu e frumos să nu răspunzi când eşti întrebat, îmi împartaşeşte totuşi din tortura ei mentală în încercarea de a diviza anul.

Un om înţelept mi-a spus odată că cu cât înmulţim sărbătorile cu atât mai mult le şi diluăm valoarea. Mă folosesc de treaba asta şi îmi zic să las lunile să treacă şi să punctez doar anii. Dar de fiecare dată de ziua ei de lună, Sofia e arţăgoasă şi se smiorcăie sau plânge că nu i-am preparat minitortul de lună cu semilumănările cu fitil parţial. Mă chinui periodic să-i explic că dacă greşesc proporţiile totul e în van şi în plus, ea nici nu poate să sufle în lumănarea aia. Ea ştie doar să strănute în tort. Şi dacă face asta, trebuie apoi să curăţ de tort dulapul, peretele şi pe mama.

Cu liftul între etajele 27 si 28

Aprilie 4, 2009

Pauza de jurnal din ultima perioadă s-a petrecut doar…în jurnal. Iar asta pentru că timpul mi-a fost duşmănos şi n-am reuşit deloc să negociez cu el în favoarea mea.
Oricum, i-am pus gând rău şi studiez asiduu o metodă să-l păcălesc când vreau eu, nu numai când mă lasă el. Pun ciorapelul la fetiţă şi revin cu pagina 28! A venit liftiera!

PS: N-am stat chiar degeaba să ştiţi. S-au mai întâmplat asta şi asta.