Arhivă pentru Februarie 2009

Pagina 27 – Mulga

Februarie 20, 2009

Nu pot susţine că am devenit specialist în produse lactate în cele peste patru luni de când Sofia îşi obligă mama să ţină producţia de lapte în regim nonstop, dar cu siguranţă am un cuvânt de spus când vine vorba de aparatură de muls. Perioada de tatonări şi ezitări pare deja foarte departe în timp, iar astăzi mă uit în urmă, cu detaşarea şi experienţa celui trecut prin grele încercări. Este cât se poate de adevărat că la acele grele încercări nu au fost puse ţâţele mele personale, însă măcar prin empatie pot să-mi arog o micuţă parte din experienţa respectivă.

Începutul a fost marcat de o mică pompiţă de împrumut, ce banuiesc eu că avea doar rol de amorsare a instalaţiei de lapte, pentru că nu avea rezervor. Ca un fel de desfundător de closet probabil la origine, în care interesul constă în eliberarea căilor şi nu în păstrarea materialului ce ţine instalaţia înfundată. Acea pompiţă, cu balonaşul ei pe care după ce apăsai revenea la forma iniţială creând depresiune, nu a reuşit să devină prea utilă indiferent cu cât aplomb a fost atacată acea mică pară de cauciuc. După câteva zile, s-a decis în unanimitate că utilajul respectiv este depăşit, aşa că în următorul moment eram la farmacie, hotărât să iau cea mai bună sculă de muls pe care o aveau. În câteva minute ieşeam – după ce dădusem 20 de lei – cu cea mai scumpă pompă de acolo. Victoria îmi era însă relativă dacă ţineam seama că pompa cea mai scumpă, era mai scumpă cu doar doi lei faţă de cea mai ieftină, acestea fiind şi singurele opţiuni, dar cu motivaţia oarecum nesatisfăcătoare dar bună pe moment, că într-o farmacie de provincie nu poţi găsi ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, am revenit încrezător totuşi că avem ceva mai bun decât mini-desfundătorul de closet.

Tot cu pară de cauciuc dar dotată şi cu rezervor plus diverse supape de data asta, pompa încerca să-şi facă datoria. Dar vai, încă nu ştiam cât de departe suntem de adevărata aparatură industrială de muls mame. Sunt nevoit să dau vina pe Sofia pentru toată această tevatură. Ce simplu ar fi fost dacă în loc să fi fost răpusă de somn la sân dupa nici cinci minute, să rămână acolo îmbuşonată cu responsabilitate până la capăt. O fi oare atât de obositor? Abia aştept să crească şi cu prima ocazie când îmi va cere o acadea am să-i răspund pe măsură – Nu-ţi iau acadea că adormi! – ah! dulce răzbunare ca un lapte cu vanilie! Este uşor de anticipat că nici această cea mai scumpă pompă dintre cele mai ieftine nu a rezistat prea mult şi a cedat fizic şi psihic odată cu ruperea parei de cauciuc. Venise clar vremea pentru artileria grea.

De la cei 20 de lei am sărit direct la aparatură de 200 de lei. Nu mai era loc de joacă. Dar ce senzaţii şi ce sorbitură. Câtă hotărâre şi abnegaţie în pompa de 200 de lei. Borcănaşele se umpleau unul dupa altul, fetiţa putea să facă şi gargară cu laptele dacă şi-ar fi dorit, iar eu sa-mi pun în ceai dimineaţa cu nonşalanţă. De mai bine de trei luni, producţia de lapte este conform planului cincinal şi pompa nu dă semne de oboseală. Mama însa da. Deja simte că la antebraţul drept are muşchii mai dezvoltaţi de la atâtea apăsări pe clapeta pompei (da, nu mai are pară de cauciuc, are clapetă). Şi scârţâie. Nu mama, clapeta. Din prima zi scârţâia, am considerat că face parte din design, dar totuşi, la un moment dat devine neplăcut şi îţi vine să zici – Mulge, mulge, nu te opri, că abia ce mă obişnuisem cu zgomotul! Şi nu mai schimba nici ritmul că mă enervezi! Şi să ştii că pe ritmul ăsta ar merge şi un contrabas!

De ieri însă, viaţa familiei s-a schimbat radical. Am devenit mai săraci cu peste 600 de lei dar ce sculă, ce invenţie, ce minune, ce treabă serioasă! Tu doar îi dai la început ritmul şi apoi ea continuă până te plictiseşti sau cade curentul. Şi dacă totuşi nu te-ai plictisit dar a căzut curentul, merge şi pe baterii. Poţi să şi dormi că ea te mulge. Sigur că o asemenea apariţie merita un nume. O cheamă Mulga. Păi noi practic am evoluat de la sugativă la motopompă frate! Păi eu acuma deja mă gândesc cum să arate etichetele de pe sticlele de lapte că mă apuc să comercializez. Mulga cu vanilie, Mulga cu cacao, Mulga degresat, tot ce vrei! Direct de la motopofniţă!

Pagina 26 – Rescuteclona

Februarie 18, 2009

Simt o nestăvilită nevoie să-mi continui contribuţia la binele tuturor bebeluşilor prin încă o invenţie de netăgăduită utilitate. Rescuteclona s-a născut într-o seară friguroasă când bâjbâiam prin întunericul ghenei de la bloc să scap de punga ale căror două sau trei kilograme erau umplute cu producţia pe numai două zile, de scutece absorbante folosite la etanşeizarea Sofiei la orificiile inferioare. Dizolvat în liniştea încărcată cu suspans a nopţii, aruncam febril punga neagră pe tobogan, ca şi când aş fi vrut să scap de un cadavru compromiţător şi cugetam la câtă risipă de material este în acest act. Nu numai că am dat atâţia bani pe scutece, dar în loc să le consum cumva, chiar le-am mai adaugat ceva ca apoi sa le arunc. Este un paradox. Cu scutecele împachetate ca nişte hamburgeri, mă simţeam de parcă aş fi luat un kilogram de legume şi în loc să-l mănânc, am mai pus lângă el un kilogram de fructe şi le-am lansat apoi ambele la gunoi, fericit că scap în sfârşit de ele. Comparaţia e forţată ştiu, dar na, m-am gândit cinci minute să găsesc alta, însă eram deja consumat de gândul că iar trebuie să mă duc să arunc punga neagră în tomberon. Din toate aceste considerente de însemnătate cel puţin vitală pentru noi şi următoarele generaţii, lansez – în mod cu totul teoretic desigur – rescuteclona. Mai departe e treaba inginerilor să o pună în aplicare, doar n-o să fac eu totul!

Acest minunat dispozitiv este prevăzut cu sistem de reciclare al apelor uzate generate de bebeluşi. Materiile solide însă, sunt deshidratate şi se adună într-o solniţă specială, urmând ca aceasta să fie golită la aproximativ o lună, excepţie făcând bebeluşii ăştia căcăcioşi din cale afară, ce vor umple solniţa la una sau două săptămâni. Cu un amortizor sonor montat ca opţiune, nu va mai trebui să ne apropiem de bebeluşul ingenuu cu teama încasării unui L’Harmattan sau El Nino. Dar ‘le coup de grace’ constă în folosirea apei reciclate pentru ştergerea copilului la fund. Nu tu şerveţele, nu tu picturi involuntare pe hainele lui sau pe ale altora. Ca să nu mai vorbesc de mirosuri. Un lăcaş special, va găzdui un odorizant cu aromă de pădure de conifere, care va fâsâi odată la jumătate de oră, păstrând zona în care sălăşuieşte mica bestie într-o prietenoasă şi îmbietoare ambianţă naturală.

Cum bine v-am obişnuit, cred că deja aţi ghicit că totul este pus în funcţiune de pedalarea sau foiala deseori excesivă a fetiţei sau băieţelului în cauză. Urăsc bateriile – nu sunt ecologice domnule! În încheiere, în speranţa că Pampers, Happy, Hughees sau alţii care câştigă de pe urma pungilor negre cu hamburgeri aruncaţi în tomberon, nu citesc nimic din ceea ce este aici şi astfel să nu fiu nevoit să trăiesc de acum încolo cu teama în suflet, mai adaug doar că rescuteclona se ajustează odată cu vârsta copilului, printr-un sistem – ingenios desigur – de curele cu arici. Aşadar, se poate ajunge liniştit la vârsta pensiei fără să-ţi mai schimbi scutecul! Curat şi uscat!

Pagina 25 – Cu jucăriile la atac! (partea a doua)

Februarie 16, 2009

Nu mă puteam rezuma doar la două dintre jucării atâta timp cât diversitatea lor e aşa de darnică şi, pe deasupra, trebuie să iau în considerare că abia a început colecţionarea lor. Nici să le descriu pe toate nu îmi este totuşi în plan, mi-ar fi necesare degete mai lungi, să aibă de unde să se tocească în tastatură la cât mi-ar trebui să povestesc. Pentru găina cu gâtul rupt am o admiraţie continuu ascendentă ţinând cont că astăzi am descoperit că-i pot şi înnoda picioarele.

Căţelul îmbulinator.
Un animal de felul lui minimalist ca dezvoltare, ce are ca şi caracteristică principală bulinele-i maronii afişate pe fondul alb. În primul moment inspiră milă văzându-l fără nici un fel de membre şi văduvit chiar şi de coadă, dar apoi realizezi că este o jucărie apetisantă în sensul cel mai culinar posibil. Corpul, ca un dovlecel care nu a atins maturitatea, are potrivit în vârf un cap de căţel cu tot ce-i este necesar: bot, ochi, urechi şi limbă. Totul stă sub imperiul bulinelor ciocolatii cu iz de cacao. Poate apărea un semn de întrebare privind înclinaţiile alimentare generate de capul câinelui, dar asta până pui mâna pe el. O simplă scuturare mi-a conturat imaginea de recipient cu bomboane sau alune prăjite, iar faptul că l-am prins de urechile foşnitoare nu a făcut decât să-mi genereze un puternic miros autoindus de fulgi sau cereale cu lapte. Nu mai am nici urmă de mirare când o văd pe Sofia cum îl molfăie cu poftă.

Atârnaţii.
Mici şi la grămadă, fără să aibă pretenţia unei individualităţi bine conturate, atârnaţii sunt fel de fel de animale micşorate şi mai mult sau mai puţin definitivate, care stau agăţate de ce ţi-e la îndemană şi în general deasupra copilului. Ori de traversa special concepută pentru ei de la patul bebeluşului, ori într-un ţarc de joacă, sau, de ce nu, în locuri mai puţin naturale pentru aceştia, cum ar fi lanţul cu care tragi apa la closet. Faţă de atârnaţi nu dezvolţi un ataşament special ca la o jucărie cu personalitatea mai bine determinată, poţi chiar să-i vezi ca pe nişte consumabile. Chiar şi aşa, atârnaţii fiinţează împărţiţi în categorii distincte.
Cei tăcuţi dar moi – îi strângi sau îi apeşi sau îi maltratezi cum vrei şi nu scot nici un zgomot, dar îţi oferă senzaţii tactile deosebite, unele aproape la fel de creatoare de dependenţă ca şi spartul pungilor cu băşici.
Zornăitorii extrovertiţi – la orice lovitură sau scuturare, protestează zornăindu-şi nemulţumirea sau tremură sonor a veselie, asta în funcţie de starea de moment a atârnatului.
Pneumofoşi – odată apăsaţi, scot aerul din ei prin fluieraşe invizibile cu ochiul liber ce înfig ţipete stridente în creierul meu şi al fetiţei care întâi se sperie şi apoi o calmează tat-su. Mama apare contrariată, crezând că am trecut cu roţile scaunului peste coada pisicii.
Atârnaţii trubaduri – tragi de ei în jos şi maţul de care atarnă le pune în mişcare piticii flaşnetari din interior, ce cântă o melodie din repertoriul melodiilor pentru copiii foarte mici, repertoriu ce conţine cam…două melodii. Sau una. Aceea. După ce tragi prima oară de unu din ăsta şi aştepţi apoi cu un calm îndelung educat să treacă interminabilele minute până se opreşte flaşneta, ţii minte şi a doua oară îl laşi să atârne în pace.

Pagina 24 – Cu jucăriile la atac!

Februarie 13, 2009

Evadând uşor-uşor dintr-o lume a simplelor observaţii, Sofia intră hotărâtă în lumea interacţiunilor. Chiar dacă gama de interacţiuni este mult mai vastă, o să mă aplec doar asupra interacţiunilor cu obiectele. Cum noi doi şi cele două pisici ies din categoria obiectelor – chiar dacă pisicile pot fi folosite sporadic pe post de împiedicător sau ceas deşteptător – rămân restul de lucruri la care fetiţa are acces direct, iar acestea ar fi într-o ordine a complexităţii, următoarele: suzeta, propria-i salopetă, nelipsiţii şi dinamicii ciorăpei, şerveţelele de şters balele, părul lu’ tat-su, ochelarii lu’ mă-sa şi jucăriile. Ar trebui să vă fie deja clar că nimic nu e mai interesant de descris pentru mine acuma decât jucăriile. Sunt fascinante şi cu personalităţi minunat de diferite.

Găina cu gâtul rupt.
Este un fel de pui foarte viu colorat, însă la început eşti convins că e un soi de papagal exotic cu o boală severă de pene pentru că le are lipsă. După minuţioase observaţii ulterioare, poţi să susţii hotărât că e o găină. Faci abstracţie de culori şi deja aştepţi cu convingere un ou. Oul nu vine, deoarece chiar aşa de găină cum este ea, are gâtul rupt. Nu degeaba însă. O tragi de cap, scoate un cârâit mecanic şi apoi din neştiutele ei organe interne începe să iasă o melodie de flaşnetă obosită, în care parcă notele se nasc cu greutate şi fără nici un chef, unele chiar avortând la ieşire. Când tragi găina de gât, îl lungeşti aşa cu fo’ zece centimetri, iar apoi pe măsură ce flaşneta se smiorcăie, gâtul îi revine la dimensiunile iniţiale însă cu capul întors într-o poziţie imposibilă pe spate şi într-o parte. Mi-aş dori să văd o pasăre domestică alergând aşa – cred că ar fugi doar în cercuri, ricoşând din când în când din obstacole. În timp ce găina îşi revine la gât, tempoul melodiei încetineşte până când ajungi să te bucuri prosteşte că mai iese câte un clinchet rătăcit la câteva secunde. Îi mai dai un ghiont ca unei mortăciuni când vrei să fii sigur că nu mai mişcă şi ea mai scapă două note muribunde, pentru ca într-un final chiar daca o scuturi frenetic, să fie o găină complet consumată…şi cu gâtul rupt.  Recunosc cu o oarecare teamă că simt o plăcere sadică să trag găina de gât, iar lucrul acesta mă înspăimântă cu atât mai mult cu cât jucăria îi este adresată copilului, nu mie.

Vaca manuală.
Chiar dacă îi pot spune aşa, denumirea nu trebuie să vă intimideze pentru că este de fapt o mănuşă-vacă. Sau o vacă-mănuşă. Sau o vacă de băgat pe mână, indiferent cum o luaţi. Invidiez designerul ei pentru creativitatea de care a dat dovadă când i-a făcut şi coada. Asta pentru ca celui care bagă vaca pe mână, să-i fie clar de fapt pe unde bagă mâna în vacă. Mă simt ca un doctor veterinar căzut în retard, prostindu-mă cu mâna în vacă şi sperând ca treaba asta să distreze Sofia. De fapt, dacă mă gândesc bine acuma, chiar ar avea motiv de distracţie pe seama mea. Singura inadvertenţă de observat atunci când stai cu mâna în fundul acestui animal sfânt pentru indieni, este că atunci când scoate limba are limbă de câine. Sunt niţel contrariat pe această temă, având în vedere mai ales detaliul cu coada. Ori n-au mai avut limbi de vacă, ori creştea nejustificat costul de producţie folosind limbă de vacă ori…au început un câine şi le-a ieşit în final vacă printr-o deplorabilă încurcătură de schiţe. A! Şi să nu uit! Are ochi albaştri…ce frumos!