Arhivă pentru Ianuarie 2009

Pagina 23 – Cântăreaţa cheală

Ianuarie 31, 2009

Un frizer consacrat ar fi cel puţin invidios să vadă aranjamentul capilar al Sofiei. I-ar fi sursă de inspiraţie la o gramadă de lucrări pentru oarecari reprezentante sofisticate şi pretenţioase ale sexului frumos. O întreaga pleiadă de doritoare, ar face coadă la uşa salonului acestuia dacă ar urma întocmai modelele tunsorii Sofiei. Cu fruntea golaşă până spre creştet, şuviţe ciufulite în stilul négligée pe laterale şi un gol de păr asemănător cu al vechilor călugări capucini undeva deasupra cefei, unde se freacă de obicei capul de la atâta stat pe spate, ‘look’-ul fetiţei ar face ravagii printre bebeluşii băieţi dacă ar ieşi mai des prin cluburile de noapte din oraş. Completată asimetric într-o estetică subtilă de un alt gol de păr de la o tentativă de-a noastră de a o tunde cu maşina de ras, şi găurile care au început să se estompeze provenite de la foarfeca preotului de la botez, freza Sofiei ar putea fi folosită fără riscul erorii în locul efectelor speciale într-un film science-fiction cu specii bizare de primate.

Acesta este şi motivul pentru care ne-am hotărât să o radem în cap. Sună radical ştiu, dar la situaţii radicale, trebuiesc adoptate soluţii radicale. Şi trebuie să facem asta înainte ca părul fetiţei să ajungă ca al unui caniş căzut în malaxorul de gumă de mestecat. Încercarea cu maşina de tuns a eşuat lamentabil într-o aglomeraţie de strigăte şi plânsete indignate, toate adresate monstrului mecanic îngrozitor care vibra pe lânga ea. Este clar cazul să folosim aparat cu lamă de ras, dat fiiind că alte variante nu ştiu şi nu simt că ar fi tocmai potrivit să îi dăm cu cremă epilatoare pe cap.

Deja mi-o imaginez în urma intervenţiei, contemplându-şi chelia în oglindă cu un aer dur şi cu ochii întredeschişi, gândindu-se ce cicatrice s-ar potrivi mai bine la hainele de piele neagră cu ţinte şi zale. La ce strigăte de război a început să aibă, o putem da cu ulei pe cap, iar cu scutecul bine legat în jurul fundului şi crăcănată cum stau ăştia mici de obicei, o facem fără nici o dificultate luptătoare de sumo. Să trosnească toţi bebeluşii din cartier. Să facă legea aici în Sălăjean şi Pantelimon. Apoi, într-o scenă finală, să privească încruntată cu tatuajele-i transpirate pe braţe şi cu lumina soarelui la apus ricoşându-i tăios din chelie, să scrâşnească dârz printre dinţi – „Care-i următorul care îmi mai spune cântăreaţa cheală?”.

Pagina 22 – Arhimede în chiloţi de baie

Ianuarie 24, 2009

Pe burtă sau pe spate,
În genunchi sau chiar în coate,
Sofia ‘nvaţă sa înoate.

Să depăşesc cât mai repede momentul poetic şi încă şiroind de apă de la baia de seară să povestesc cum au evoluat lucrurile pe această temă. Spuneam acum ceva vreme prin pagina 1, cum stau treburile cu băiţa de seară. Iertaţi-mi diminutivul, mai ales că numai băiţă nu mai este, ci e ditamai îmbăierea pe care o facem toţi trei. Sofia dezbrăcată, noi îmbrăcaţi. Ei bine, dacă atunci era vreme de observaţii privind broasca termometru sau alte detalii şi ornamente cu totul domestice ale acestei activităţi, acuma trebuie să vă închipuiţi o fântână arteziană care erupe din cădiţa de plastic, fântână al cărei motor este chiar Sofia. Şi jur că nu o ţinem cu forţa în apă să se poată spune că se zbate ca să evadeze. Dimpotrivă, o suspectez că abia aşteaptă să ajungă să experimenteze legea lui Arhimede.

Cu riscul să nasc probabil amintiri neplăcute legate de orele de fizica fluidelor, am să survolez pe scurt principiul lui Arhimede care spune că „un corp scufundat într-un fluid, este împins de către acesta cu o forţă egală cu greutatea volumului de fluid dezlocuit”. Iată încă un principiu care în incinta băii mele nu are ce căuta. Când corpul scufundat în fluid este al Sofiei, atunci marea parte a fluidului este împinsă afară din recipientul în care se află. Pe mamă, pe mine, pe oglindă, pe prosoape, pe jos într-un final. Nu este împins tot dintr-o dată, ci în valuri, jeturi şi alte forme de ţâşnituri succesive. Am avut la un moment dat bănuiala că o agit eu când o spăl cu simţ de răspundere pe cap, sau când o spală mama ei prin diversele locuri mai mult sau mai puţin accesibile, însă nu, agitaţia începe imediat cum simte contactul cu apa, iar din baie încep să se audă dialogurile standard. „Ţine-o tu de piciorul ăla până termin eu cu partea asta! Stai că mi-a alunecat! Am prins-o eu de mână, clăteşte repede acum! Mă ridic imediat înapoi că alunec rău cu papucii aştia! Te duci tu încă odată dupa şampon? Acum e sub maşina de spălat. Lasă prosopul ăla! Îl storc eu când terminăm.”

Într-un final glorios, terminăm şi spălatul Sofiei şi apa din cada de plastic, iar eu pot continua cu schimbatul hârtiei igienice cu una mai puţin îmbibată, vidanjarea băii şi schimbatul papucilor cu unii care nu pleoscăie la fiecare pas. Sunt hotărât să pun orar pe uşa de la baie astfel: 19 – 21 piscină, restul zilei – baie. Cât despre Sofia, dacă îşi continuă tot aşa lecţiile de înot, voi merge cu ea liniştit prin Cişmigiu la vară, pentru că ştiu că dacă se întâmplă să scape în lac, se va zbate cu mare plăcere până îl va goli, după care se va plimba nestingherită pe fundul acestuia printre hidrobiciclişti frustraţi şi raţe siderate.

Pagina 21 – Bărzucă, viezurel, mânzuleţ, vărzucă.

Ianuarie 23, 2009

M-am ferit eu ce m-am ferit, dar până la urmă tot mi-a ieşit pe gură porumbelul păcii în chiloţi de sport. Ca să fiu mai explicit, am să spun direct că fiind astăzi în mijlocul unei discuţii cu Sofia, mi-a scăpat involuntar si total necontrolat un diminutiv. Groaznic! Ştiu! Nu am să-l repet aici pentru că mi-e jenă. Acum câteva zile, citeam dintr-un loc în internet unde mămicile schimbă vorbuliţe despre copilaşi şi după doar câteva minute am simţit o acută nevoie de mulţi castraveţi muraţi. Şi în timp ce Sofia molfăia suzeta, eu să molfăi o lămâie, cu tot cu coajă. Iar apoi pentru siguranţă, să mă dau cu capul de dulap până îmi dispare zâmbetul dulceag din expresie. Mai multe diminutive adunate grămadă în acelaşi loc, parol că n-am avut ocazia să văd niciodată. Mai mult, diminutive combinate cu atributul care le naşte şi chiar şi acest atribut torturat cu un diminutiv. Să vă dau un exemplu? Imediat, numai staţi să-mi trag lămâile la îndemână. Printre „puiuţi”, „dinţişori”, „mânuţe” şi „ochişori” am găsit şi „..îi puneam lui băieţel năzdrăvănel ghetuţele lui micuţe…”. E? Ce părere aveţi? Gândesc eu că nu este suficient că ghetele pot fi mici şi se transformă în ghetuţe, nu, ghetuţele sunt la rândul lor mici, dar nu oricât de mici, ci atât de mici încât devin micuţe. Ca un fel de ghete minuscule cred eu, ce le încalţi doar cu ajutorul unei pensete. Cred că acel băieţel năzdrăvănel are nişte picioruţe mititele, pierdute în şoseţelele lui infinitezimale cu bulinuţe microscopice.

Nu vreau sa fiu linşat fără milă de mame care se comportă aşa şi trebuie să spun că într-un fel, pot să înţeleg tendinţa asta. Copilul este mic, hainele pentru el sunt mici, recipientul în care face baie la fel, toate lucrurile auxiliare lui sunt oarecum cu dimensiuni reduse. Aşadar, tentaţia de a folosi diminutive are o forţă căreia greu îi opui rezistenţă. Dar şi când reuşeşti! ce sentiment de satisfacţie încerc când spun „…mă duc să iau un prosop să-i şterg bestiei balele de la bot, că iar face gargară în mijlocul propoziţiilor” sau „Sofia, nu-ţi mai băga mâna în gură până la cot, că într-o zi o să-ţi tragi din greşeală pancreasul afară”. Eu oricum bănuiesc sincer că ea preferă limbajul acesta pentru că este o dură.

Revenind la diminutive, spuneam că sunt oarecum pregătit să înţeleg, însă ce te faci dacă rămâi cu automatisme de vocabular şi te apuci să întrebuinţezi diminutive peste tot? „Domnişorică, vă rog să-mi daţi nişte bileţele de autobuzel, dar de cinci leuţi doar”, „Iertaţi-mă domnule că v-am tamponat Jeepuleţul, dar se pare că am problemuţe cu frânuţele. Abia am reuşit de dimineaţă să evit un căţeluş micuţ şi să nu-i fac blăniţa bucăţele”. Sunt convins că există şi avantaje, pentru că, cine s-ar putea supăra pe tine dacă-i vorbeşti aşa? În cel mai rău caz îţi va fi recomandat un medic.

Pagina 20 – Suzetronul

Ianuarie 16, 2009

Liniştit şi relaxat mă bălăngăneam pe scaun ascultându-i suavul scârţâit al balansului, cu mintea aiurea şi fără nici o grijă imediată, când, pe nepusă masă, mă trezesc împrăştiat pe parchet cu scaunul dărâmat lângă mine. Buimăcit şi profund contrariat de neaşteptata schimbare a comodei mele poziţii, încep să mă ridic cu lene de jos, moment în care realizez iluminat ce se întâmplase. Mă lovise o idee. Da’ rău.

Era prima mea invenţie din vastul univers al obiectelor pentru bebeluşi. Şi cum o invenţie este mult mai uşor de denumit decât de realizat, i-am spus repede – Suzetronul. Sunt nerăbdător să vă explic în ce constă acest dispozitiv, pentru că fără doar şi poate, este un dispozitiv.

Suzetronul are ca nucleu suzeta ordinară, nu contează ce marcă sau ce tip constructiv, deoarece suzeta este doar motivul – în sine nesemnificativ – al suzetronului de a exista. Ei bine, acesta cumulează mai multe funcţii într-un singur obiect, în aşa fel încât te scapă de dilemele provocate de situaţii în care te gândeşti ce ar fi mai bine să-i bagi bebeluşului în gură. Suzeta este îmbunătăţită cu un senzor termic şi are şi rol de termometru. Apoi, în funcţie de frecvenţa suptului, suzetronul estimează starea de adormeală a bebeluşului şi ajustează o muzică ambientală potrivită. În faza de prototip m-am gândit să includ neaparat Mozart, însa nu sunt hotărât dacă să bag şi fluieraşele din Cvartetul pentru fluier şi corzi nr.1 şi cu siguranţă mă fac că uit de Bach. Îi voi implementa chiar şi sunete din natură. Ah, ce bucurie la gândul că nu o să-i mai spun Mihaelei – pune şi tu nişte cuci să adoarmă fetiţa! – deoarece suzetronul va fi la post şi va da drumul cu promptitudine cucilor din pădurea adormită. Cu cât mai puţin adormită, cu atât mai mare stolul de cuci. Văzând că posibilităţile suzetronului sunt practic nelimitate, m-am gândit să-l fac şi veioză care să-ţi lumineze cartea când vrei să citeşti, dar am revenit asupra acestei idei dându-mi seama că bebeluşul atunci când citeşte nu adoarme, iar acesta nu este lucrul pe care ni-l dorim întotdeauna. Însă eu de multe ori citesc ca să adorm şi mi-ar prinde bine să sug dintr-un suzetron în timpul lecturii şi eventual doi sau trei cuci să-mi gâdile timpanul cu o piesă din folclorul mexican, de preferinţă.

Asta însă nu este tot. Suzetronul are înglobat un ceas deşteptător cu proiecţia orei pe tavan şi sigur aş fi putut să-i adaug şi un cititor de CD-uri, dar m-am gândit că n-am văzut bebeluşi cu gura atât de mare şi piaţa ar fi limitată. Sunt sigur că acuma vă întrebaţi deja unde stau bateriile pentru un aparat care poate face atât de multe lucruri. Iniţial, trebuie să recunosc că acesta a fost un aspect pe care nu l-am luat în calcul, dar stând apoi şi cugetând mai adânc, am realizat şi eu că greutatea bateriilor ar opri brusc bebeluşul din fugă când acesta ar ajunge la distanţa lungimii firelor de alimentare, iar noi ne dorim ca bebeluşul să aibă mobilitate şi autonomie deplină. Mă rog, eu nu ştiu dacă îmi doresc asta, însă nu mă pot pronunţa în numele tuturor. Drept urmare, soluţia alimentării suzetronului cu electricitate a venit aproape natural aş putea spune. Gândiţi-vă şi singuri cât lucru mecanic generează un bebeluş când suge suzeta. Pe masură ce bebeluşul suge, o bobină fixată pe suzetă generează curent prin mişcarea în câmpul magnetic generat de casca de magneţi montată în prealabil pe capul bebeluşului în cauză. Gata şi cu alimentarea! Spuneţi-mi voi dacă nu vă doriţi deja câte un suzetron fiecare! Accept şi precomenzi.

Pagina 19 – Sirop de colic

Ianuarie 15, 2009

Eu când am semnat procesul de predare-primire şi am luat Sofia din maternitate, am avut clar în vedere că are inclus un set de caracteristici obligatorii, fără de care aş fi considerat-o cu defect şi aş fi dus-o la service sau, în fine, aş fi cerut altă Sofie la schimb. Este neplăcut să observi că una dintre caracteristici funcţionează ireproşabil timp de trei luni, ca apoi să dea semne de uzură a materialului şi disfuncţionalităţi. Este vorba de subansamblul de colici.

Mă lăudam la toată lumea până de curând zicând mândru – Sofia are colici! – şi eram mulţumit la gândul că Sofia are ceva clar, bine definit, şi dacă o vedeam plângând şi o întrebam „Sofia, ce ai?”, îmi răspundea cu promptitudine. Am colici! Am avut azi doi, unul dimineaţa si unul seara. Ăla de dimineaţă a fost un colic oarecum leneş, cu o deplasare greoaie, mi-a dat senzaţii de durere difuză şi confuză, greu de localizat şi măsurat. Un colic, s-ar putea spune, plictisitor, cu o personalitate cel puţin amorfă. Colicul de seară însă, altă poveste, este un colic vioi, plin de energie, aleargă cu frenezie prin burtă şi caută jucăuş un loc de ieşire. Chiar pot să-ţi spun că ăsta cu care mă întreţin acuma, fuge folosind pasul ştrengarului, mai mult ţopăie, este un colic fremătând de veselie, simt cum îşi doreşte să-i desenez un şotron pentru ca distracţia să-i fie maximă. Este chiar indicat să te feresti din calea lui în momentul în care va găsi portiţa de scăpare. Îl vei putea amortiza eventual, cu o pisică.

Erau seri când Sofia cânta cu voce tare imnuri diverse, marşuri alsaciene şi chiar „La Marseillaiseîn tonuri înalte. Ne ţinea la curent fără rezerve cu deplasarea colicului rebel prin vintre. Închipuiţi-vă tristeţea mea la gândul că nişte manifestări atât de ludice cum sunt colicii, sunt pe cale să dispară. Următoarea dată când o voi întreba pe Sofia ce are, ea îmi va răspunde sec şi plictisit. N-am nimic.

Pagina 18 – Palavre

Ianuarie 13, 2009

Eeeee!
– Categoric, nici măcar nu îndrăznesc să te contrazic!
– Ihihi, aaaa!
– Am să remarc totuşi că nu-mi convine deloc când schimbi subiectul discutiei, nu este tocmai corect.
– Eeeee!
– Asta încercam să-ţi spun, mă bucur că am căzut de acord.
– Eeeee!
– Te repeţi, am înţeles de prima dată, chiar nu este cazul să subliniezi atât de apăsat problema asta.
– Iiii  m’bu!
– Nu, te rog nu! Nu este momentul pentru m’bu!
– M’bu!
– Ce-am facut să merit aşa ceva? Nu e cinstit! Te rog, nu m’bu!
– M’bu.

Şi în general eu sunt nevoit să cedez primul şi să lăsăm dialogurile filozofice la o parte pentru treburi cu mult mai domestice, cum ar fi:

m’bu – pregăteşte-te pentru că-ţi voi cere o rezolvare urgentă a unei nevoi personale…încă nu-ţi spun care.
m’bu aaa – mi-e foame!
m’bu mmm – mi-e somn!
m’bu eüüü – există o probabilitate foarte ridicată să găseşti ceva în scutec. Vezi ce este şi acţionează în consecinţă.
m’bu aeee – vreau suzeta!
m’bu eee – sunt încă aici, vreau ceva, nu mi-e clar ce vreau dar dă-mi!

Dupa ce situaţia m’bu este rezolvată, putem reîncepe să discutăm aspecte importante ale existenţei.

Pagina 17 – Navomodelism

Ianuarie 9, 2009

Cui îi place să stea pe burtă? Pe burta-i proprie vreau să zic. Mie nu. Eu prefer să stau pe spate. Sau pe o parte. Sau pe altă parte. Sau de ce nu, pe un scaun. Statul pe burtă îmi sugerează o poziţie de neputinţă, de „faceţi ce vreţi cu mine, că eu nu mă uit”. Şi atunci de ce să mă mir că Sofia începe să comenteze agasată, când o punem să stea pe burtă? Recunosc că mi-ar face plăcere să o văd stând într-un picior sau mergând în mâini, sau să se învârtă în cap ca dansatorii de break-dance cu inelul de la suzetă zornăindu-i, însă cred că trebuie să mai aştept pentru asta.

Nedumerirea mea apare însă atunci când pretutindeni văd bebeluşi stând pe burtă. În fine, n-am ajuns să văd bebeluşi peste tot, nu deschid frigiderul şi văd bebeluşii pe burtă, ornaţi cu frişcă şi fructe confiate, vorbesc de publicaţiile cu imagini, sau diversele jucării sau…nu ştiu, poze de aiurea. Bebeluşi veseli, care stau pe burţi cu capul şi picioarele în sus ca nişte bărcuţe, făcându-mi în ciudă că ei pot, iar eu nu. Acuma că Sofia îşi poate ţine capul ridicat (nu o să pricep cum, căci eu încă mă chinui şi sunt nevoit să mi-l sprijin într-o mână de obicei), ne-am gândit noi să o mai întoarcem şi pe partea ailaltă că pe faţă s-a bronzat destul. În prima şi a doua lună era de înţeles că nu o puteam lăsa pe burtă cu ochii holbaţi aiurea în saltea, fornăind cu nasul prin textile, dar de acuma ar trebui să descopere că tavanul este mult mai puţin interesant decat podeaua. Eu încerc să-i explic răbdător că lucrurile stau pe podea nu pe tavan, că acolo este diversitatea, că legea gravitaţiei nu prea permite derogări şi, după cum bine a stabilit fratele meu personal când era mai mic, un obiect aruncat în sus, vine înapoi. În cazul lui particular, obiectul s-a nimerit să fie o cărămidă şi experimentul a reuşit în totalitate, dar s-a soldat cu nişte cusături pe cap.

Stând pe burtă, cu o faţă mirată şi interogativă, Sofia icneşte uşor întrebându-se probabil de ce i-am strămutat sistemul de referinţă atât de drastic. Eu privesc cântărind situaţia cu deosebită responsabilitate paternă şi aştept să-mi facă o bărcuţă. Icnitul se transformă uşor în vagi smiorcăieli, iar neîmplinita bărcuţă devine brusc un soi de balenă eşuată pe ţărmul păturicii cu răţuşte. De pe fundul salopetei Sofiei, rânjeşte un ursuleţ. Ca să vezi! nu observasem până acuma că salopeta asta are un ursuleţ pe cur. Mă întreb dacă fabricantul a anticipat contextul în care ne aflam şi s-a gândit că dacă nu obţin bărcuţa, măcar să mă mulţumesc cu ursuleţul. Eu pot să pretind că am obţinut un sfert de mulţumire, dar nemulţumirea Sofiei creşte în intensitate şi mă obligă să-i curm suferinţa navomodelistică, aşa că hotărăsc să o ridic eu cu totul, dar cu faţa tot în jos.

Ajunsă la o distanţă potrivită pentru focalizarea imaginii de pe păturică, descoperă răţuştele şi începe să râdă de ele. Eu mă chinuiam să ţin fetiţa ca pe o valiză fără mânere, care râde, eu la rândul meu râzând de valiza care râde, când în uşă apare mama. Care începe să râdă de mine…care râdeam de fetiţă…care râdea de răţuşte. Până la urmă, sunt curios cu ce părere au ramas răţuştele din toată treaba asta, că bărcuţe oricum n-au fost.