Pagina 7


Ca şi în alte categorii de profesii şi doctorii vin în felurite feluri. Dar eu nu ma gândesc aici la cât de buni ca doctori sunt unii, sau cât de slabi sunt alţii, ci la ei ca personaje mai mult sau mai puţin simpatice.

Ce ştim noi despre medicină? Păi noi ştim despre medicină că avem organe. Organele sunt şi ele împărţite în organiscule, care la rândul lor sunt construite din celule mici şi diverşi microbi din familiile paramecilor şi dermodecşilor, aceştia din urmă fiind ceva mai prietenoşi. Aşa încât, a venit vremea la un moment dat să căutăm doctor pentru copil. Căutatul, în sine, este o activitate fascinantă în care găseşti sau nu găseşti. În general îţi dai seama că n-ai găsit nimic, după ce ai găsit câte ceva. Ca să nu ajungem în situaţia respectivă am hotărât că vom fi înţelepţi şi ne-am folosit de ceea ce au găsit alţii, aşa încât toată treaba s-a rezumat la „Bă Gelule, tu ce doctor ai la cupil?”

Odată consumată şi partea asta, iată că vine recomandatul doctor în vizită la Sofia. Tânăr, fără ifose de moşneag atot-ştiutor şi cult în cap, deschis la nou, cu o fetiţă de doi ani, aşadar trecut proaspăt prin aventura pe care eu tocmai o parcurg, trăgând o sacoşă mare dupa el. Am lăsat ca rolul de mamă să hotărască bunul curs al informaţiilor medicale care curgeau şi curgeau din doctor. Şi au curs năvalnic preţ de jumătate de oră. Eu, politicos, m-am oferit să fac pe majordomul cu sucuri, cafele, chestii. Tot politicos, am fost refuzat. Nu era timp de aşa ceva. Nici măcar de chestii. Informaţiile au continuat să curgă încă jumătate de oră. Mă uitam minunându-mă şi mă întrebam dacă şi-a propus să ne zică chiar tot. Nu de alta, dar după câteva şedinţe de genul ăsta, mă duc şi îmi iau singur diplomă în pediatrie avansată. Mă fac eu doctor de familie, încep cu familia mea şi apoi trec la familiile altora. Cum nici a doua jumătate de oră nu a fost suficientă, s-a trecut fără răgaz la a treia, iar prin micul spaţiu de trecere dintre cele două jumătăţi de oră, m-am strecurat eu, retrăgându-mă cu scuzele de rigoare din discuţia-monolog, acuzând treburi urgente ce necesită rezolvare. Între timp, mă tot întrebam ce poate fi în sacoşa aia mare. Un copil defect ce a fost luat spre reparaţii? Nişte piese de schimb din categoria organisculelor? Trusa de scule cu care se depanează copiii încă în garanţie? Nu se putea vedea nimic prin ea, iar forma nelamurită nu reuşea să construiască nici o imagine în capul meu plin de întrebări.

Eu încă mă întrebam şi Sofia încă dormea când s-a spart cu vioiciune intrarea în a patra jumătate de oră. Îmi imaginam deja că dacă la fiecare vizită se întâmplă treaba asta, cumpăr mai multe scaune, pun casă de bilete la intrare şi organizez seminarii de pediatrie. Mihaela rezista cu stoicism, ba chiar părea interesată de toată treaba. Cine sunt eu să mă pun cu instinctul matern? Eu sunt ăla cu instinctul patern, dar s-o spunem pe şleau acuma, e ca şi cum ai compara ursul înfometat cu marmota zgribulită.

Chiar pe când eram mai adânc afundat în descifrarea mentală a sacoşei cu pricina, am realizat că s-a făcut linişte. Ha! S-a închis robinetul, au găsit garnitura defectă, au pus dop, au înfipt cepul înapoi, au îndesat găina in suflantă…mă rog, asta…în fine. N-am apucat să savurez tăcerea prea mult, că doctorul s-a îndreptat tacticos spre sacoşa cu mistere şi a scos de acolo – suspansul deja mă doborâse – un cântar. Ah, ce dezamăgire mi s-a putut citi pe faţă. La câte lucruri nemaipomenite îmi imaginasem că pot fi acolo, îmi este servit…un banal cântar. Păi mersi! Aveam şi eu cântar! Nu ca al lui ci d-ăla pe care te urci cu picioarele, chiar mai frumos, cu cadran mai mare şi pentru kile mai multe.

Senzaţia de banal mi-a dispărut însă subit, în momentul în care a luat fetiţa şi a pus-o în cântar. Fix atunci, mintea mea tembelă, a scos de undeva dintr-un cotlon macabru şi întunecat, un anumit banc din categoria umorului negru…sau foarte negru.  Şi anume, o mămică sună la doctor pentru un consult telefonic şi doctorul o întreabă cât cântăreşte copilul. Ea ne-având cântar acasă îi spune că revine şi fuge la parterul blocului în care statea, unde era un magazin de carne, deci sigur aveau şi cântar. Coboară aşadar cu copilul şi întreabă vânzătorul dacă e amabil să i-l cântărească, explicând situaţia. Vânzătorul, om amabil de fel, acceptă, ia copilul şi după câteva minute se întoarce jubilând: Trei kile dezosat, doamnă!

Reclame
Explore posts in the same categories: Sofia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: