Arhivă pentru Decembrie 2008

Pagina 12

Decembrie 29, 2008

A fost Crăciun. Tata şi-a luat liber de la jurnal, că aştepta de ceva vreme pe cineva pe care să dea vina pentru o pauză de scris. Şi l-a găsit fix pe Moş Crăciun. Nevinovat şi bonom cum îl ştiţi cu toţii, trecea cântând şi biciuindu-şi renii cu mult drag prin apropiere, când tata a hotărât să facă autostopul la fereastră. Moşul, simpatic şi binevoitor, i-a facut semn scurt din barbă cum că „Ce-i baiul? De ce te agiţi la fereastră?”, iar tata l-a întrebat dacă nu are o mică pauză pentru el în sacul cu jucării.

A scotocit Moşul în sac, deja înverşunat să găsească o pauză acolo, încât la un moment dat intrase cu totul de nu i se mai vedeau decât cizmele ieşind afară, dar nu a fost degeaba. Făcând abstracţie de faptul că renii erau deja cu gumele în sus de atâta râs – ei râd de Moş Crăciun cu orice ocazie, cam tembeli renii ăştia – bătrânelul a ieşit victorios din sac ţinând de gât o pauză care se agita extraordinar şi încerca să se prindă de orice putea, cu mâini şi cu picioare. A reuşit să se prindă de un Nintendo Wii, chestie care apoi la facut pe tata să belească ochii în televizor trei zile şi trei nopţi de puteai jura că a devenit parte din mobilierul casei. Şi totuşi nu, deoarece mai mişca din când în când oarecum spasmodic, agitând nişte obiecte albe spre ecran. Chiar şi ţipa pe alocuri, dar eu sinceră să fiu n-am înteles ce urla el acolo, de altfel nici nu părea prea coerent, erau mai mult nişte răgete şi fornăieli, iar mie îmi place ca lumea să se exprime clar şi bine legat.

Noroc totuşi că azi şi-a revenit în simţiri şi a declarat obiectul cu pricina obiect interzis pentru ceva vreme. Tocmai când mama, văzând că stă atâta timp fix în acelaşi loc, se hotărâse să pună o vază de flori pe el. Eh, poate apuc să o văd eu şi pe asta data viitoare, dar până atunci, m-a luat şi m-a ţinut la geam să ne uităm amândoi afară, unde bănuiesc că ar trebui să se vada iarna. Unii copaci din părculeţul din faţă emană o atmosferă festivă aşa împodobiţi cum sunt, cu pungi şi prezervative aruncate de la etajele de mai sus, la care pesemne copiii au fost puşi de mamele lor să împodobească pomii.  Îmi plăcea mai ales cum strălucea beteala din banda de casetofon de pe câteva tufe. Tremurând în vânticelul molcom cu miros de sarmale de printre blocuri, avea o alură aşa…muzicală. Apoi bradul din faţa geamului împodobit minunat cu globuri în formă de guguştiuci. Păcat că pisicile noastre curioase cum sunt, au venit să vadă şi ele repede la ce ne uităm noi pe geam şi au speriat globurile din brad. Este şi niţică zăpadă adunată pe lângă borduri. E cafenie, dar tata mi-a promis că o să văd cât de curând şi albă şi nu doar pe lânga borduri. Dar cel şi cel mai mult, mi-a plăcut cum zboară băbuţele de la blocul vecin, unde copiii au turnat pe scară apă, ca să îngheţe. Vai, dar ce simpatice sunt când fug pline de frenezie pe acolo şi le sar căciuliţele şi sacoşele cu atâta bucurie peste tot, mai ceva ca ciorăpeii mei. Îmi place de sărbători! Lumea e veselă şi tare activă. Şi mi-a plăcut şi să mă uit pe geam cu tata la iarnă. Eu cred totuşi că el a stat la geam şi pentru că spera să mai dea o tură Moş Crăciun pe acolo cu sacul mare şi renii caraghioşi.

Pagina 11

Decembrie 23, 2008

Sofia, te rog sa ne ierţi! Ţi-am îngrădit libertatea de a alege şi am ales noi pentru tine. Te-am botezat ortodox.

Cand o să creşti, poate vei înclina spre altă religie, poate vei îmbrăţişa catolicismul, sau baptismul, sau budismul. E dreptul tău să alegi şi la fel de bine, e dreptul tău să consideri dacă vrei, că nici una dintre ele nu ţi se potriveşte. Indiferent de ceea ce vei crede, îţi vom respecta părerea, dar deocamdată am fost nevoiţi să alegem pentru tine. Vezi tu, cu timpul viaţa te împinge să adopţi convenţionalisme şi să urmezi reguli pe care ţi le trasează societatea. Marea majoritate a celor cu care vii în contact, fac anumite lucruri pentru că aşa au vazut în jurul lor, sau pentru că aşa le-au fost inoculate din copilărie, sau pentru că anumite tradiţii le-au implantat anumite tipuri de comportament. O să vezi oameni care în autobuz îşi fac cruce trecând pe lângă o biserică şi imediat după aceea înjurând persoana cu care s-au îmbrâncit, sau uitîndu-se cu poftă la fundul câte unei doamne.  Ai să întâlneşti oameni veniţi la slujbe în biserici, ce se calcă în picioare ca să mai prindă un fum de cădelniţa şi o lingură de apă sfinţită, sau care dacă tot s-au întâlnit acolo, mai bârfesc câte un cunoscut. Despre o grămadă de preoţi sau slujitori ai bisericii ai să afli poveşti care te vor îngrozi. Majoritatea vor fi adevărate.

Dar toate poveştile şi religiile şi ritualurile de acest gen vor scădea în importanţă dacă vei ajunge la concluzia că „cel de sus” nu este nicăieri sus, ci este în tot ce e viu, inclusiv în tine Sofia. Şi n-ai să fii niciodată umilă în faţa lui, ci ai să-i zâmbeşti, ba chiar ai să-l cerţi în anumite ocazii, pentru că face parte din tine şi fără tine nu ar exista.

Ce putem noi însă să-ţi promitem odată cu acest botez, este că niciodată nu-ţi vom arăta doar o singură faţă a chestiunii, indiferent despre ce chestiune va fi vorba. Vei fi întotdeauna pusă în faţa posibilităţii de a alege şi a gândi şi niciodată îndoctrinată într-un anumit sens, doar pentru că poate un obicei al locului o cere, sau pentru că ne-am obişnuit noi într-un anumit fel, sau pentru că cine ştie cine, zice că aşa ar fi mai bine.

Iar pentru botezul ortodox, poţi să-l vezi ca pe o insignă. O ai şi dacă vrei o porţi, iar dacă nu, nu. Totuşi, trebuie să-ţi spun că un aspect sunt sigur că-l vei vedea uşor. Faptul că prin acest botez ai câştigat un lucru de preţ. Naşii tăi extraordinari, care altfel nu ţi-ar fi fost naşi.

Pagina 10

Decembrie 20, 2008

De ce să ne ascundem după deget şi să nu spunem lucrurilor pe nume, mai ales că cei care ştiu, ştiu. Copilul mic, indiferent dacă e fetiţă galeşă sau băieţel musculos, indiferent cât de drăguţ, gingaş şi inocent ar fi, se pârţâie. Cei care nu ştiţi, poate vă gândiţi că după cum le e glăsciorul subţire şi cu armonie de tremolo aşa le este şi pârţâitul. Ei bine, ar trebui să aveţi oarecari rezerve privind acest mod de gândire.

Trebuie să înţelegi bebeluşul ca pe un sistem. Există intrări, ieşiri şi procesare internă. Intrările le poţi controla, procesarea internă să zicem că o ghiceşti pe alocuri, însă ieşirile…au mamă care l-ai făcut! Trebuie să fii atent, foarte atent, îngrozitor de atent. Ar fi necesare etichete cu „biohazard outlet” sau chiar panouri de avertizare din loc în loc, măşti de protecţie agăţate la îndemână şi poate că nu ar trebui să lipsească nici stingătoarele cu spumă carbonică, sau în orice caz, diverse substanţe de neutralizare a reacţiilor. Şi ca orice sistem, nu e infailibil, aşadar trebuie să te aştepţi ca din când în când intrările să preia rolul ieşirilor. M-am gândit totuşi că aceste cazuri pot fi văzute ca momente de feed-back, pentru echilibrarea întregului sistem. Prefer să mă gândesc aşa decât să zic: „eu mă duc să fac un duş şi să mă schimb, că iar a vomitat fetiţa pe mine!”. Plus că voi fi dojenit că nu am folosit cuvântul regurgitat, ca să nu creadă copilu’ că are o problemă…apăi nici eu nu înţeleg prea bine cuvântul ăsta darămite ea. Dar nu despre feed-back vreau să vorbesc eu aici, ci voi aborda un anumit tip de ieşiri.

Într-o noapte, mă aflam la o oră fără cine ştie ce valoare, adică ora zero când Sofia în general trebuie alimentată pentru munca ce o depune probabil peste noapte, luptându-se în vis cu cordonul ombilical încă proaspăt în minte – „Aha! Te-am doborât şi de data asta, şarpe înfiorător ce eşti!”. În fine, asta e o altă poveste, nu vreau să divaghez acuma, ideea este că, înainte de alimentare aşa cum la maşină deschizi capacul rezervorului, la fetiţă deschizi scutecul şi o schimbi.  Nu o alimentezi pe acolo, doar o schimbi, o schimbi de scutec, nu schimbi fetiţa cu alta, să fim bine înţeleşi!

Deci cum spuneam, tocmai desfăcusem scutecul când brusc, fetiţa şi-a dus ambii genunchi la piept şi…frazele mele sunt prea mici şi bolnave ca să descrie scena, dar ce pot să spun este doar că dacă aş fi purtat ochelari, sigur aş fi ieşit cu ei aburiţi din  povestea asta. După ce am orbecăit clătinându-mă de câteva ori pe loc, mi-am revenit cu dificultate şi, cu peruca un pic pe spate şi o grimasă niţel strâmbă, am mai putut doar să zic: „Fata lu’ tata!”. Iar zâmbetul ei radia pură inocenţă.

Însă un înalt grad al măiestriei în acest mod de exprimare, l-a atins într-o seară în care mi-a livrat două asemenea cadouri unul după altul, dar cu o aşa personalitate fiecare, încât am simţit nevoia să le dau numele a două vânturi celebre şi anume El Niño şi l’Harmattan. Sigur că nu trecu multă vreme şi El Niño lovi din nou atât de teribil, încât după ce m-am dezmeticit, stateam răvăşit şi mă miram că fetiţa e încă în pătuţul ei. M-aş fi aşteptat să o văd zburând prin cameră ca un balon care se dezumflă scăpat de sub control.

Pagina 9

Decembrie 19, 2008

Sofia ascultă blues. Cu adevarată responsabilitate. Şi pentru că nu ştiu de ce era un moment în care mă simţeam deranjat de liniştea de înainte să-i înfiletez biberonul fetiţei, m-am gândit că Nina Simone ar înveli tandru acea linişte cu vocea ei. Asadar, Nina Simone avea să fie. Ţocăiturile standard începuseră deja, când văd expresia fetiţei cum n-a mai avut-o niciodată în momente de intimitate cu laptele. Închipuiţi-vă un John Lee Hooker mai mic şi alb, fără pălărie. Şi fără chitară. Şi fetiţă. Ei bine, asta era imaginea unei Sofii cu ochii aproape inchişi şi un pic încruntată, simţind muzica cu patos.

Pedalatul cu care pompează laptele din recipient în ea, încetase şi se transformase într-un bălăngănit moale şi aleator în timp ce savura pianul ce-i trimitea note direct în existenţă. Cred că dacă aş fi întrerupt melodia brusc, ar fi dispărut cu biberon cu tot într-un norişor bleu-turcoaz cu vapori de cheie sol. Mă gândesc acuma că şi la mine funcţionează la fel, doar că în biberonul meu pun Merlot de Murfatlar.

Cântecul ţocăielii era deja inspirat din ritmuri lente şi sunete moi. Dar ce spun eu?! Era deja un zgomot de scaun-balansoar care să-mi legene ideile ce mi se lăfăiau în găleata de marmeladă a acordurilor de blues. Parcă dintr-un moment în altul, aşteptam ca fetiţa să îngâne: „…whatsa matter daddy / Come on, save my soul / I want some sugar in my bowl / I aint foolin…” şi saxofonul să arunce cu buline leneşe şi luminoase în sufletul nostru. Ah, biberon de inimă albastră!

Pagina 8

Decembrie 18, 2008

Am să vă spun un secret despre tata dar să nu-i ziceţi că ştiţi de la mine, da?! Când îi e lene să mai scrie, foloseşte poze. Şi pe chestia asta, mă chinuie pe mine cu lumini în ochi. Nu sunt nici plătită măcar, ca model ce mă modelez. El se gândeşte că mă fentează cu un amărât de biberon cu lapte, dar până şi ăla e de la mama. Crede că face fetiţele mici din vorbe, dar îi pregătesc eu ceva…de acuma sigur am să închid ochii când apasă pe buton. Să stiţi că am încercat şi de data asta, dar a venit prin spate şi m-a luat niţel prin surprindere. Un parşiv.

Pagina 7

Decembrie 17, 2008

Ca şi în alte categorii de profesii şi doctorii vin în felurite feluri. Dar eu nu ma gândesc aici la cât de buni ca doctori sunt unii, sau cât de slabi sunt alţii, ci la ei ca personaje mai mult sau mai puţin simpatice.

Ce ştim noi despre medicină? Păi noi ştim despre medicină că avem organe. Organele sunt şi ele împărţite în organiscule, care la rândul lor sunt construite din celule mici şi diverşi microbi din familiile paramecilor şi dermodecşilor, aceştia din urmă fiind ceva mai prietenoşi. Aşa încât, a venit vremea la un moment dat să căutăm doctor pentru copil. Căutatul, în sine, este o activitate fascinantă în care găseşti sau nu găseşti. În general îţi dai seama că n-ai găsit nimic, după ce ai găsit câte ceva. Ca să nu ajungem în situaţia respectivă am hotărât că vom fi înţelepţi şi ne-am folosit de ceea ce au găsit alţii, aşa încât toată treaba s-a rezumat la „Bă Gelule, tu ce doctor ai la cupil?”

Odată consumată şi partea asta, iată că vine recomandatul doctor în vizită la Sofia. Tânăr, fără ifose de moşneag atot-ştiutor şi cult în cap, deschis la nou, cu o fetiţă de doi ani, aşadar trecut proaspăt prin aventura pe care eu tocmai o parcurg, trăgând o sacoşă mare dupa el. Am lăsat ca rolul de mamă să hotărască bunul curs al informaţiilor medicale care curgeau şi curgeau din doctor. Şi au curs năvalnic preţ de jumătate de oră. Eu, politicos, m-am oferit să fac pe majordomul cu sucuri, cafele, chestii. Tot politicos, am fost refuzat. Nu era timp de aşa ceva. Nici măcar de chestii. Informaţiile au continuat să curgă încă jumătate de oră. Mă uitam minunându-mă şi mă întrebam dacă şi-a propus să ne zică chiar tot. Nu de alta, dar după câteva şedinţe de genul ăsta, mă duc şi îmi iau singur diplomă în pediatrie avansată. Mă fac eu doctor de familie, încep cu familia mea şi apoi trec la familiile altora. Cum nici a doua jumătate de oră nu a fost suficientă, s-a trecut fără răgaz la a treia, iar prin micul spaţiu de trecere dintre cele două jumătăţi de oră, m-am strecurat eu, retrăgându-mă cu scuzele de rigoare din discuţia-monolog, acuzând treburi urgente ce necesită rezolvare. Între timp, mă tot întrebam ce poate fi în sacoşa aia mare. Un copil defect ce a fost luat spre reparaţii? Nişte piese de schimb din categoria organisculelor? Trusa de scule cu care se depanează copiii încă în garanţie? Nu se putea vedea nimic prin ea, iar forma nelamurită nu reuşea să construiască nici o imagine în capul meu plin de întrebări.

Eu încă mă întrebam şi Sofia încă dormea când s-a spart cu vioiciune intrarea în a patra jumătate de oră. Îmi imaginam deja că dacă la fiecare vizită se întâmplă treaba asta, cumpăr mai multe scaune, pun casă de bilete la intrare şi organizez seminarii de pediatrie. Mihaela rezista cu stoicism, ba chiar părea interesată de toată treaba. Cine sunt eu să mă pun cu instinctul matern? Eu sunt ăla cu instinctul patern, dar s-o spunem pe şleau acuma, e ca şi cum ai compara ursul înfometat cu marmota zgribulită.

Chiar pe când eram mai adânc afundat în descifrarea mentală a sacoşei cu pricina, am realizat că s-a făcut linişte. Ha! S-a închis robinetul, au găsit garnitura defectă, au pus dop, au înfipt cepul înapoi, au îndesat găina in suflantă…mă rog, asta…în fine. N-am apucat să savurez tăcerea prea mult, că doctorul s-a îndreptat tacticos spre sacoşa cu mistere şi a scos de acolo – suspansul deja mă doborâse – un cântar. Ah, ce dezamăgire mi s-a putut citi pe faţă. La câte lucruri nemaipomenite îmi imaginasem că pot fi acolo, îmi este servit…un banal cântar. Păi mersi! Aveam şi eu cântar! Nu ca al lui ci d-ăla pe care te urci cu picioarele, chiar mai frumos, cu cadran mai mare şi pentru kile mai multe.

Senzaţia de banal mi-a dispărut însă subit, în momentul în care a luat fetiţa şi a pus-o în cântar. Fix atunci, mintea mea tembelă, a scos de undeva dintr-un cotlon macabru şi întunecat, un anumit banc din categoria umorului negru…sau foarte negru.  Şi anume, o mămică sună la doctor pentru un consult telefonic şi doctorul o întreabă cât cântăreşte copilul. Ea ne-având cântar acasă îi spune că revine şi fuge la parterul blocului în care statea, unde era un magazin de carne, deci sigur aveau şi cântar. Coboară aşadar cu copilul şi întreabă vânzătorul dacă e amabil să i-l cântărească, explicând situaţia. Vânzătorul, om amabil de fel, acceptă, ia copilul şi după câteva minute se întoarce jubilând: Trei kile dezosat, doamnă!

Pagina 6

Decembrie 16, 2008

Încă din primele zile ale Sofiei de după perioada de cazare de la maternitate, am încercat să ne prindem care-i sunt gusturile muzicale. E drept că i-am oferit audiţii şi pe vremea când era în mama ei, dar sa fim seriosi – cum ar fi să asculţi Offenbach cu capul băgat într-un borcan mare pentru murături plin cu apă? Cine poate spune ce a înţeles ea din tablourile din expoziţia lui Mussorgski, printre clăbuci de lichid amniotic? Aşa că nu am ezitat deloc şi înţelegând ad-literam zicala „daţi Mozart la tot cartierul” am început să uploadăm portative întregi în fetiţă.

A rezistat cu brio din prima noapte (ţineţi seama că Mozart nu a gustat butonul de stop deloc), a rezistat şi a doua şi a treia noapte, a patra seară tat-su a ieşit în parcare cu ochii injectaţi şi cu semne clare de sevraj, a intrat în maşină şi a pus Led Zeppelin la un volum doar cât să-i cadă oglinda retrovizoare. Maşina poliţiei comunitare care patrulează şi trece şi prin parcarea cu pricina, a trecut, a oprit un pic, agenţii şi-au făcut cruce în mod sincron şi au hotărât că e mai bine să nu se bage. După un album, mi-am revenit şi m-am întors cuminte să-mi reiau terapia cu Mozart.

Recunosc că nu ştiu cu siguranţă câtă muzică a scris el în scurta lui viaţă, dar eu am bănuiala că am ascultat tot. Adică, mă gândesc eu că un pachet cu 40 de cd-uri înseamnă tot. Un cd în fiecare noapte. Pe repeat, la infinit. Îmi spuneţi ce vreţi să vă cânt şi pot. Uşor. Apogeul inoculării mele cu Mozart – pentru că Sofia am remarcat că l-a sorbit cu deosebit nesaţ – s-a petrecut într-o noapte în care din greşeală şi adormit fiind, nu am nimerit să pun tot cd-ul pe repetare, ci am pus o singură piesă şi anume Cvartetul pentru fluier şi corzi nr.1 – Allegro. Are şapte minute în care ponderea sonoră o deţine un fluieraş. Împărţiţi câteva ore bune la aceste şapte minute şi mă găsiţi pe mine ascultând de câteva zeci de ori într-o stare de semi-somn, aceeaşi piesă. A doua zi, abia pe seară am scăpat de fluieraşele din cap, fluieraşe care-mi dădeau şi o stare bizară de beatitudine combinată cu o privire un pic placidă şi umedă. Cred că în general cei care mi-au vazut faţa în acea zi, au avut un uşor impuls să-mi întindă o monedă spre ajutor, chiar dacă nu purtam agăţată la gât nici o pancartă gen „ajutaţi-mă şi pe mine…”