Pagina 45 – La patru roţi

Publicate Octombrie 23, 2013 de pepitoid
Categorii: Sofia

Când te vei afla duminică la munte, în zi răcoroasă dar cu soarele mare, vei ieşi afară şi te vei lovi de o movilă de alegeri în care începi apoi să sapi căutând ceea ce vei face în continuare. Poţi să te plimbi, poţi să stai în patru labe să miroşi iarba, poţi să molfăi relaxat ceva cu o băutură în mână, poţi să alergi, să te caţeri, să te dai pe două roţi în sus sau în jos, să imiţi animalele muntelui sau să emani raison-uri filosofice. Ai putea doar să stai şi să te gândeşti ce să faci sau ai putea şti exact ce ai de făcut dar să nu faci ci doar să stai. Oricum, noi nu aveam nimic special planificat dar cum simţeam că ar fi bun ceva ce implică efort şi adrenalină iar biciclete nu aveam, ne-am gândit să închiriem. Dar cum dintre noi trei doar eu am kilometri bătuţi cu bicicleta pe munte, am hotărât că este mai înţelept să mergem cu toţii pe aceeaşi bicicletă. Despre trei într-o barcă s-a mai povestit dar despre trei pe o bicicletă parcă nu.

Dacă stau şi cuget acum la etimologia cuvântului bicicletă realizez că este simplu să denumeşti un obiect care implică mişcare ciclică la dublu. Adică în ideea că „Vezi bă că ţi se învârte roţile. Amândouă.” i s-a spus bicicletă. Dar ca să urci trei persoane pe ea cred că trebuie complexificat cuvântul niţel deoarece în general este prevăzută cu un singur loc şi de aceea nimeni nu s-a gândit să includă în denumire şi numărul de locuri. Nouă ne trebuia o tri-biciletă care nu înseamnă că are trei ori două roţi adică un total de şase ci două roţi şi trei locuri. Şi patru uşi, portbagaj, umbreluţă de soare şi radio efem. A! Şi odorizant cu parfum de conifere. Eu fără acest minim nu mă duc la competiţii de mountain-bike pe munte aliniindu-mă la regula în care „dacă tot e greu măcar să fie uşor”.

Toată această problematică spinoasă a fost rezolvată de Sofia simplu exclamând „Uite! Vreau să mergem cu aia!”. Pe stradă tocmai trecea o „aia”. Eu mi-aş dori să îi ştiu numele şi să putem face elegant referire la „aia” printr-o denumire nu neapărat pretenţioasă dar măcar mai puţin generică, însă „aia” arăta ca un fel de căruţă care nu se dezvoltase complet, cu coviltir şi foarte portocalie. Patru locuri, două în faţă şi două în spate, deci mai mult decât suficient pentru noi trei astfel încât puteam lua şi un autostopist sau măcar un blatist ceva şi pentru direcţie un volan subdimensionat care îţi dădea senzaţia că trebuie să învârţi foarte delicat şi cu atenţie un mic robinet ca să întorci un camion de mare tonaj. Avea patru roţi aşa că îi putem spune cvadricicletă cu patru locuri. Deci cvadri-cvadricicletă acoperită, cu direcţie ambiguă. Nu avea radio efem şi nici odorizant dar nu puteam fi atât de pretenţioşi mai ales că ni se împlinea visul de a merge toată familia pe o singură bici…pardon, cvadricicletă.

În parcarea special desemnată acestor vehicule mai era unul singur aşa că m-am repezit spre locul de unde se închiriau. Avântul mi s-a întors brutal în stomac la auzul propoziţiei ” 50 de lei, o oră” dar nu m-am dat bătut şi mi-am spus, chiar dacă ştiu că sunt furat măcar să nu mi se vadă pe faţă. Astfel, nu sunt furat pe faţă. Locurile din spate erau pentru cei care intrau pe post de motoare urmând ca cei din faţă să savureze plimbarea cu vântul în plete. Am înţeles dintr-o singură estimare că nu voi putea împinge singur la pedale mastodontul, aşa că am potrivit Sofia protestând şi gesticulând din picioarele încă prea mici că vrea ea la pedale, pe un scaun din faţă şi noi doi ne-am aşezat în spate la propulsie cu mine la volan sau robinet sau ce o fi fost chestia aia pentru direcţie. Ne-a fost arătată şi frâna că doar nu pleci cu vaporul fără să îl poţi opri trăgând de o bară în sus. Sunt obişnuit cu frâne pe ghidon dar mi-am spus că mă voi descurca trăgând de bări, chiar exersez şi alte grupe musculare nu doar cele de la picioare.

Ieşim încet cu spatele din parcarea de cvadricilete în stradă ca să ne putem avânta în zare, moment în care trece vijelios pe lângă noi cocoţată pe o altă cvadricicletă o familie cu aceeaşi componenţă de două propulsoare adulte şi un copil pe post de girofar frontal. Simţul competiţiei explodează subit şi scoatem imediat elefantul pe poziţie începând apoi să pedalăm frenetic să ajungem din urmă concurenţii cu numărul 5 pictat cu alb pe fundalul portocaliu. Viteza este ameţitoare, vântul şuieră pe sub coviltirul care pendulează cu mii de scârţâituri, cele patru roţi se învârtesc nebuneşte, toţi muşchii ne sunt încordaţi iar fetiţa lansează strigăte războinice la fugarii din faţa noastră. Pedalăm furibund îmbătaţi de viteză. Ajunşi în spatele lor îi ghicim încrâncenaţi încercând să scape de urmăritori. Nu au nici o şansă. Cele două şandramale intră fulgerător pe o străduţă îngustă unde nu mai avem loc sa îi depăşim, dar după un calcul tactic rapid suim cu două roţi pe o ridicătură pe trotuar şi trecem pedalând frenetic pe lângă ei în regim de teren accidentat cu două roţi ridicate pe bordură şi două jos pe stradă cu coteţul înclinat periculos scârţâind din toate şuruburile şi îmbinările. Suntem ca o vijelie de neoprit, ca o rachetă, ca o turmă de mamuţi înfuriaţi.

În acest timp, din spate, trece pe lângă noi şi ne depăşeşte agale, o pereche de bătrânei la braţ ieşită la o plimbare uşoară în staţiune.

Pagina 44 – 5 ani

Publicate Octombrie 18, 2013 de pepitoid
Categorii: Sofia

Intru în cofetărie nerăbdător să văd tortul comandat cu o zi înainte pentru a fi devorat la grădiniţă. Ştiam că la cerinţa foarte exactă a fetiţei trebuia să mă întâlnesc cu ceva cu multă ciocolată şi cu multe fructe. Fără a specifica ce fructe, bănuiesc că a vrut să lase loc pentru creativitate patiserului. Ce mare lucru să te gândeşti să faci nişte tort de ciocolată cu felii de kiwano, bucăţele de cherimoya, ceva granadilla sau rambutan, puţină pitahaya pentru accent, în vârf să-i troneze un mare şi frumos mangostan şi pe margini nişte… nu, hai mai bine fără durian că trebuie să-l duc până la grădiniţă ţinându-mă de nas, să-l arunc în mijlocul lor şi să fug. Am senzaţia că Sofia ar fi pus şi durian, aşa, de chestie. Spun acolo că am venit să iau un tort comandat. Sigur! Tortul La mulţi ani Sofia? îmi răspunde zâmbitoare madama. Ce bine este când torturile poartă un nume, totul se simplifică, intri în cofetărie şi ceri cu tortul Vasilescu. Ce treabă aveţi cu el domnule? Vreau să-l mănânc doamnă! Colega, te rog adu-l pe Vasilescu, domnul vrea să-l mănânce.

Mă uit curios la tort. Ar trebui să aibă un kilogram dar e mic şi probabil greu. Se vede doar ciocolata, bănuiesc că fructele sunt în interior. Fructe mici şi ele. Şi grele. Coacăze, afine, agrişe, ce ştiu eu? Dar tortul nu are nume, am fost păcălit, tortul e noname însă emblema zaharisită sprijinită de el se numeşte La mulţi ani Sofia. Deci aşa merge producţia aici, facem chestiile fără nume şi în funcţie de necesităţi sau atunci când ajung la o anumită vârstă pac, le facem carte de identitate. Dacă eu pierd buletinul tortului ce mă fac? Sau la transport dacă sparg emblema asta de zahăr trebuie să cuget mult cum explic copilului că i-am adus tortul „La mul” ciob mare „ni” cioburi mici „ofia!”. Ştii Sofia câinii de la noi de pe stradă, ei bine, mergeam eu liniştit când unul m-a lătrat iar eu am tresărit şi mi-a zburat tortul în stradă. Când să mă duc să-l iau, mi-am agăţat pantalonul de un gărduleţ, m-am împiedicat, dar tocmai când reuşeam să ajung la tort a trecut o maşină peste el. Şi apoi alta. Şi apoi o fanfară militară. Şi noroc că m-am dat la o parte că tocmai se înfiripase un miting. Scandau ceva legat de tortul fără nume. Până la urmă am reuşit şi iată, nu s-a spart decât numele. Pffff…mai bine sunt atent la cum îl duc. Şi nu încalc nici regula „Nu minţim copilu'”.

Intru în grădiniţă uşor intimidat. Înţelegeţi-mă, car un tort şi pătrund pe teritoriul a douăzeci de copii ce se vor uita cu priviri pofticioase spre mine. E adevărat că sunt mici dar sunt mulţi. Şi agili, o, foarte agili. De fapt nu ştiu chiar câţi sunt, nu am reuşit să-i număr niciodată, oricum ies întotdeauna mai mulţi, parcă savurează statul la numărătoare în mod repetat. Cred că singurul moment când ai şanse să le afli numărul exact este când stau şi mănâncă în bucătărie unde la mese ştii câte scaune ai pus şi dacă mai stă unul în picioare îl aduni. Problema este că-i mai vezi pe câţiva ridicaţi şi nu ştii dacă stau că nu au scaun pe care să se aşeze sau doar aşa ca să te încurce la numărat. Şi sunt sigur sigur că dacă te întorci pentru o secundă ii vezi apoi altfel aranjaţi la mese. În bucătăria grădiniţei te încearcă un sentiment contradictoriu pentru că este o bucătărie mare unde sunt aranjate măsuţe înconjurate de scăunele pe care stau copilaşi care au farfuriuţe şi cănuţe. E un loc unde nici nu merită să rezişti diminutivării. Este absurd să nu o foloseşti. Iar acolo te simţi cumva ca în Istanbul. O mare aglomeraţie dar coerentă, o colcăială ordonată fără sincope sau blocaje. Nici nu îţi dai seama când toţi copii care adineaori erau peste tot se aşează la măsuţe deja spălaţi pe mâini după ce au stat pe rând la baie. Nu ştiu cum reuşesc educatoarele nivelul ăsta de organizare, din punctul meu de vedere sunt nişte eroine. Motiv pentru care mă imaginez deja cu tortul în mână ca într-un meci de rugby cu o gloată de copii ce se repede spre mine să mă deposedeze de el şi chiar înainte să fiu placat îl arunc unei educatoare care îl degajează cu eleganţă printre barele paralele. Ole!

Pagina 43 – Lumea lui Zadic (partea a doua)

Publicate Octombrie 17, 2013 de pepitoid
Categorii: Sofia

Când am ajuns la casa de marcat am fi putut ieşi cu el fără să-l mai plătim pentru că arăta oricum, numai nou nu. Dar strălucirea de mulţumire din ochii lui l-a trădat. Şi desigur, eticheta încă agăţată. În acea seară a fost iubit cu năbădăi de către Sofia. Pupături urmate de lovituri, îmbrăţişări continuate cu aruncări periculoase. Nu-i nimic, ursul rezistă! Deja învăţa atât de multe despre lupta corp la corp încât simţea că va fi mai bun decât cei mai buni. La degetul mic de la picior îi va sta Rambo, iar după ureche îl va pune pe post de ornament pe Rocky. Cu Robocop se va înfăşura pe antebraţ iar pe Terminator şi-l va tatua pe unde o mai găsi loc.

Mi-aş dori să spun că a pătruns în camera Sofiei cu timiditate şi uşor speriat însă aş fi prea departe de adevăr pentru că a intrat în cameră pe o traiectorie care a început intempestiv de pe hol şi s-a terminat într-un punct nedefinit din mijlocul unui perete, lăsându-l apoi să-şi aleagă singur drumul impus de gravitaţie până jos pe parchet. Chiar dacă nu se aştepta la intrarea asta era oarecum mulţumit că a zburat frumos, descriind un arc de cerc curat ca în cărţile de geometrie, nealterat de mişcari inutile din labele-i de pluş. I se mărea inima la gândul că a pătruns într-o lume de antrenament adevarat, o lume a bărbaţilor fără frică, a firilor puternice şi dintr-o bucată. Ştia că din acest punct viaţa lui va porni pe drumul războinicului cu muşchi de oţel şi curaj de neclintit.

Misiunea mea în care a trebuit doar să le fac cunoştinţă s-a încheiat şi de aici încolo nu pot decât să urmăresc de pe margine evoluţia relaţiei lor.  Dar gândindu-mă la viitorul lui Zadic, parcă deja îl văd mormăind „I’ll be back!” în timp ce se îndepărtează trăgând cu nepăsare după el o răţuşcă sau alt animal de pluş făcut ferfeniţă doar aşa ca din întâmplare.

Acum, după atâtea lupte şi exerciţii blana i s-a mai închis la culoare aşa că astăzi se va antrena în maşina de spălat la 1200 de rotaţii pe minut. Dacă scapă viu poate îl trimitem în cosmos.

Pagina 42 – Lumea lui Zadic (partea întâi)

Publicate Februarie 7, 2011 de pepitoid
Categorii: Sofia

Ne privim cu încăpăţânare în ochi. Ai lui, din plastic negru şlefuit, trădează cu uşurinţă un amalgam de trăiri, sentimente şi emoţii acumulate cu vremea. Timpul zgârie cu indiferenţă orice suprafaţă, iar luciul sufletului lui Zadic nu mai are simplitatea cu care a coborât din raftul cu ursuleţi de pluş acum un an în magazin.

Stăteau la grămadă în raftul acela până a apărut Sofia călare în vârful căruţului de cumpărături manevrat cu dibăcie, viteză şi impresionantă eleganţă de tat-su, mare amator de curse periculoase cu căruţul. O perfidă eroare în sistemul de navigaţie l-a oprit însă fix în raionul de jucării, în faţa raftului cu pricina. Şi cu ursuleţi. Să fie notat că de-a lungul vremii i-am oferit fetiţei fel de fel de creaturi mai mult sau mai puţin blănoase din rafturi cu jucării. Pretenţioasă cum o ştim, a refuzat crocodili, pantere şi cămile, căţei muţi sau zgomotoşi, diferiţi păsăroi răşchiraţi sau personaje diverse din desene animate şi nu în cele din urmă feluriţi viermi sau chestii imposibil de identificat în realitatea înconjurătoare, cu blănuri sau piei colorate strident sau cu solzi lucioşi. Cu obstinaţie a zis nu. Până la Zadic. A fost iubire la prima vedere, ba chiar a vrut mai mulţi odată dar i-am explicat că este mai bine să înceapă cu unul şi pe măsură ce o creşte şi va veni vremea, să încerce şi gustul diversităţii.

Smuls dintre fraţii lui de raft care înfriguraţi şuierau printre buze „Prefă-te mort, prefă-te mort!” , se uita neputincios cum vremurile şi obiceiurile lui încep să se schimbe fără ca el să mai poată opri procesul. Cât de bine i-ar fi fost în continuare acolo în raft înghesuit între ceilalţi într-o îngrămădeală ce-i oferea o securitate confortabilă. Prin mintea lui de animal de pluş revedea întreaga viaţă de până atunci cu repeziciune. Şi-a dat seama că această revedere a vieţii îi ofera o singură imagine cu raftul de Lego de vis-a-vis dar nu a descurajat şi şi-a adus aminte de comentariile pe care le făceau cu toţii despre diverşi cumpărători ce treceau prin faţa locului în care stăteau depozitaţi. Rememora momentele de tristeţe când erau smulşi dintre ei alţi fraţi sau momentele de bucurie când preţurile se modificau crescător. Ah, şi mai era şi blonda responsabilă de raion pe care ştia că nu o va mai vedea. Cât de frumos aranja ea rafturile de jos de pe partea cealaltă stând aplecată cu un picior întins şi unul uşor îndoit şi pe vârf. Simţea cum îi tresaltă blana la vederea dessou-urilor ei. Iar de acuma va trebui să se ocupe de dulcegării şi aiureli cu o fetiţă de doi ani. Ce nu putea să sufere erau lugu-lugu-rile şi replicile zaharisite pe care va trebui să le îndure. Ce naiba!? El era un urs războinic şi dur. Un mascul alfa al urşilor de pluş. Un şef de raft al jucăriilor. Nu îşi imagina săracul cât de mult se înşela asupra a ceea ce-l aştepta.

După un pupat între ochi şi o îmbrăţişare tandră, Sofia s-a uitat lung la el plină de dragoste, moment în care dacă ai fi avut atenţia antrenată ai fi ghicit o grimasă pe faţa lui Zadic. După care l-a strîns din nou până i-au ieşit ochii din cap. Antrenamentul începuse. Îşi pornea cu brutalitate evoluţia de la urs infanterist de raft la urs de trupe speciale. Cu ochii rămaşi un pic afară din orbite, în timp ce eu îi potriveam la loc cu degetul foarte atent la detaliu dar niţel încurcat, începu să zâmbească puţin nesigur de bucuria pe care o anticipa la relaţia cu noua stăpână. A fost paraşutat în acea seară din căruţul de cumpărături de suficiente ori cât să capete o experientă demnă de cei mai buni dintre săritorii de la înălţime. În plus, ştia deja tehnici de cădere în aşa fel încât chiar cu lipsa paraşutei să nu-i fie afectată structura şi – detaliu important – freza, pentru că vorba aceea, cădem, dar cădem cu eleganţă.

 

Pagina 41 – Dedesupturi

Publicate Februarie 3, 2011 de pepitoid
Categorii: Sofia

Stau în patru labe şi încerc să-mi imaginez ce înseamnă să ai parte de lume din perspectiva asta toată ziua. În poziţia asta, sunt exact la înălţimea Sofiei – sigur, ţin capul niţel ridicat, par un fel de şoricar dârz. Nu, nu şoricar că ăla este mai mult lung, ai impresia că se curbează când dă colţul, parcă e troleibuz cu burduf, să zicem un alt animal, un…ornitorinc, un giraf cu gâtul scurt un pârş alpin ceva…dar ce contează, de ce să deviez de la subiect? Stau aşa în patru labe şi mă uit în jur. Să mă deplasez e destul de greu că fac bătături şi vânătăi la genunchi şi dacă vreau brusc să ies în pantaloni scurţi să dau zăpada mi se vor vedea picioarele uşor inestetic. Stând aşa, mă transpun în poziţie ridicată dar la înălţimea fetiţei.

O mare parte din câmpul vizual este acoperită de o uşă de la un bufet pe care stă televizorul şi sunt cu fruntea chiar în dreptul mânerului. Dacă din bufet va ieşi ursuleţul Zadic deschizând brusc uşa, îmi va face un tatuaj haios între ochi. Televizorul este undeva sus, se pierde adâncit în tavan, iar la stânga, un fotoliu. Şezutul său îmi ajunge la burtă şi încercarea de a mă urca pe el îmi cere un exerciţiu de voinţă semnificativ. Oare trebuia să luăm fotolii mai joase? Un tatami ar fi fost tocmai bun cred. Ajung lângă o masă şi habar n-am ce-i pe ea însă pot să descriu în detaliu cum arată tăblia mesei pe dedesupt. Ridic mâna să văd totuşi pe deasupra ce este de prins şi orice ar fi de prins este bun de tras pentru un studiu amănunţit. Acum studiez amănunţit o ciorbă care a venit brusc cu tot cu strachină şi s-a grăbit în toate direcţiile pe gresia din bucătărie. Strachina se învârte ciudat pe jos cu un zgomot interesant. Pare totuşi să nu fie un lucru tocmai bun ceea ce am făcut. Voi remedia situaţia încercând alt obiect de pe masă. Simt că mai este ceva dar nu pot să apuc şi e frustrant. Acolo este ceva şi eu nu ştiu ce. Se vede un colţişor de faţă de masă pe care îl pot aduce mai aproape. Vin pe rând cu frenezie pahare, solniţe, tacâmuri şi felii de pâine se zbat acuma un pic pe jos până rămân inerte. M-a speriat tot vacarmul ăsta şi fug grabită spre camera mea unde sunt în siguranţă. Doamne ce mult este de alergat până acolo, abia am străbătut sufrageria şi acuma că am ajuns într-un suflet la uşa încăperii mă uit descumpănita în sus la clanţă. Ştiu că pot să o deschid că am mai făcut-o de atâtea ori, dar e greu. Mă întorc fără chef de sărit la clanţă mai ales că îmi pare că zgomotul din bucătărie s-a oprit.

Mă uit spre cărţile de pe poliţe. Ce mult aş vrea să le pot vedea pe toate de aproape. Trebuie să mă ţin la distanţă de poliţa de jos că are colţul acela atât de agresiv. L-am rotunjit deja un pic cu capul dar tot neprietenos a rămas. Oare tata de ce nu l-a pus gata rotunjit? Şi în plus poliţa asta arată urât pe dedesupt, mai bine ar da-o jos şi ar pune cărţile uite aici, lângă mine, pe parchet. Aveam şi eu multe cărţi mari, lucioase, colorate şi de când am început să le rup paginile au început să dispară. Nu am înţeles de ce se rup foile, eu încerc să dezlipesc desenele din ele ca în cele două cărţi cu animale de lipit în spaţiile goale. Mama se supără, tata se supără, eu mă supăr că desenele nu se dezlipesc din toate cărţile. Nu mai înţeleg nimic şi vreau să văd ce desene sunt în astea de sus multe şi felurite. Nu pot. Nu ajung.

Ia uite, acolo era semnul ăla de carte! Futu-i! A trebuit să umblu prin casă în patru labe ca să-l descopăr. Ah ce mă doare gâtul!

 

Pagina 40 – Oh, la vache!

Publicate Ianuarie 27, 2011 de pepitoid
Categorii: Sofia

Întâmplări din această perioadă în care s-a umplut de timp între ultima pagină din jurnal şi aceasta, se vor mai iţi pe ici colo în paginile ce vor urma. Dar nu tărăgănăm cu explicaţii pentru că nu acesta este rostul ci plonjăm direct în problematică.

În acest fel, eu singur fiind acasă cu Sofia din cauza unor muci ce cu îndârjire se opuneau activităţii obişnuite de grădiniţă, cu mama la servici şi eu de servici prin urmare, încercam să îmi strecor în timp şi activităţi oarecum normale şi, doresc să adaug, câteodată indispensabile, cum ar fi mersul la closet. Mersul la closet poate rămâne un act ce trece nesemnificativ printre celelalte activităţi ale zilei – presupunând că nu este locul predilect pentru scris compoziţii, rezolvat teoreme sau avânt filozofic – însă cu o fetiţă mică, curioasă, activă şi veselă se poate transforma în catastrofă. Logica m-a împins convingător spre a mă încuia acolo ca să am respectivele minute de linişte. Înainte totuşi – asta şi pentru că bătut în cap mi-am spus că nu sunt – am hotărât să-i dau o activitate Sofiei să o ţină ocupată şi cum tot era vremea laptelui de dimineaţă, i-am preparat doza respectivă şi prin intermediul biberonului, uite ia! bagă! (după cum se va vedea, ulterior am aflat că trecuse de faza de biberon dimineaţa, aceasta rămânând o ustensilă de seară doar).

Cu câtă linişte şi mulţumire de sine şi de planul elaborat m-am aşezat apoi în baie. După cinci minute, obişnuitele chiţăituri la uşă nu apăruseră încă. Există o regulă de aur. Dacă nu auzi Sofia, înseamnă că face ceva ce sigur nu ţi-ai dori să facă. Este o regulă ce niciodată, dar absolut niciodată nu trebuie încălcată. Ai prins curaj, ţi-ai zis că ai planificat situaţia sau că ai controlul evenimentelor – plăteşti!

Chiar cu chiloţii în vine nu se făcea să ies, aşadar mi-au mai fost necesare încă vreo cinci minute de reorganizare şi regrupare personală. Nici în aceste următoare cinci minute, Sofia nu a dat semne ca are deranj sau jenă la faptul că a rămas singură. Chiar şi aşa, cu regula de aur în minte, imaginaţia mea nu putea cuprinde rezultatul imaginaţiei copilului. Am deschis uşa încrezător în responsabilitatea fetiţei, iar dacă nu în asta, atunci în planul meu cu biberon şi dacă nici aşa, în norocul divin. Era totuşi o zi în care alinierea astrelor nu-mi era favorabilă. Dar chiar deloc. Primul lucru în care am călcat ieşind pe hol, era ceva umed ce mi-a smuls privirea în jos. O potecă demnă de Hansel şi Gretel se întindea la picioarele mele şi se pierdea undeva în zare. O potecă albă şi lichidă. Încercând să păşesc printre locurile rămase nemarcate, mă convingeam că nu halucinez şi din ce în ce mai uimit descopeream o nouă hartă a casei. Pe jos. Pe Sofia am găsit-o tronând în mijlocul camerei sale cu botoşii mustind de lapte şi cu biberonul gol ridicat triumfător într-o mână. Avea o figură din care lipsea doar exclamaţia Evrika! A fost cu uşurinţă înlocuită cu exclamaţia Uteee! Toată camera ei era tapisată – pe acolo pe unde nu reuşea covorul să acopere parchetul – cu lapte. Picătură lângă picătură lângă picătură în mod sistematic, aproape nemţesc aş putea spune. O accidentală şi nefericită sincopă în procesul de acoperire se vedea lucind scurgător undeva pe peretele de sub fereastră.

Mintea mea blocată nu numai că nu găsea o frază de dojană dar nu găsea nici măcar sensul acestei căutări. Totul era mult prea elaborat şi perfect ca să mai încapă o ceartă. Ieşind din camera ei tacut şi cu o expresie pe care probabil numai Sofia ar putea s-o povestească, am continuat să fac paşi mari şi labirintici pe hol spre sufragerie ştiind că mopul este undeva în bucătărie. Multă poveste mai era însă scrisă până la mop într-o sufragerie în care albul se aşternuse clipocind pe jos. Nu mai aveam decât o singură întrebare care-mi ocupa deja toata mintea. Cum pălăria mea a acoperit toată casa cu lapte dintr-un singur biberon de câteva zeci de grame? Ar trebui să mă înveţe şi pe mine, aş colora suprafeţe imense cu un singur tub de culoare sau aş varui casa poporului cu o ceşcuţă de var. Şi totul în doar zece minute! Cum să cerţi copilul pentru un asemenea talent miraculos?

Şi chiar dacă mai devreme consideram că alinierea astrelor era defectuoasă, Sofia luase în mână Universul şi hotărâtă afirma: Dă-mi puţină Fulga şi te plimb pe Calea Lactee.

Pagina 39 – Ziua Z z zzzombi

Publicate Februarie 8, 2010 de pepitoid
Categorii: Sofia

Stăm în faţa vitrinei magazinului pentru copii Z şi ne holbăm uşor amorfi prin geam. Eu pe jos, Sofia cocoţată în vârful căruţului de cumpărături Cora. Minutele trec leneş până iese mama de acolo. Lumea grăbită din jur mai face din când în când curenţi de aer ce amestecă linistea în care hipnotizăm amândoi geamul magazinului. Chinuită probabil de prea  lunga tăcere, Sofia exclamă hotărât, arătând cu degetul spre unul dintre manechinele copil din vitrină: Teeeee!

Mda, e cazul să încep explicaţiile…Da Sofia, este un manechin, foloseşte la prezentare, nu e suficient de viu, nu o să-ţi răspundă. Sofia ţinând-o însă pe a ei: Teeeee! L-am văzut Sofia, mă uit la el, nu e chiar un copil, înţelegi, e mai mult o bucată de plastic, e normal să nu se mişte, ar fi anormal să o facă şi te asigur că am tuli-o în momentul imediat următor daca s-ar întâmpla asta. E drept că după o sută de metri m-aş întoarce să o extrag şi pe mama din magazin şi apoi am tuli-o din nou cu toţii. Însă fetiţa gândind pesemne că sunt idiot grămadă şi nu înteleg ce vrea să-mi spună, îmi zice din nou mai tare şi mult mai clar: Teeeee! arătând spre unul dintre cele trei manechine.

De astă dată însă, îmi spun că mai bine gândesc inainte să mai deschid gura cu răspunsuri şi să mă discreditez ireversibil în faţa fetiţei. Şi mă gândesc. Şi nu înţeleg care-i baiul, că magazine, vitrine şi manechine am tot văzut, iar altele parcă nu au intrigat-o aşa de tare până acum. Recapitulez vizual elementele scenei, vitrină, manechine, lumină, haine, ce naiba vede ea şi nu văd eu. Mă uit spre ea cu ochi tâmpi şi umezi de bovină ce molfăie anost o mână de fân. Fără să-şi dea cu o palmă peste frunte exclamând „Bă, da’ tu eşti chiar prost!” îmi repetă un  pic mai nesigur deja, evaluând probabil inutilitatea actului: Tee! arătând de data asta spre vitrină în general, cu un gest larg nu spre un manechin anume.

A! Futu-i ce prost sunt! Nu au cap manechinele astea! Păi de ce n-ai zis de prima oară!? Răsuflu uşurat şi în acelaşi timp uşor speriat de descoperire. Oare e bine că a văzut ea o treabă ca asta? Cum să-i explic eu acuma cum stau lucrurile? Ăştia ar fi trebuit să pună pe geam ca şi la emisiuni un 12 încercuit sau ceva, un anunţ „Vitrină ce poate conţine imagini şocante”. Copii fără cap. Căutând o explicaţie care să o lămurească cât mai corect, realizez că sunt şi mai derutat de faptul că eu nu am observat, ca şi cum aş avea deseori de-a face cu persoane fără cap…în fine, asta nu e departe de adevăr însă nu e chiar atât de vizibil acest fapt.

Sofia, să-ţi explic, copiii aceştia au fost şi ei mici mici de tot şi apoi au început să creasca aşa uşor de la tălpi în sus,  au ajuns la genunchi şi tot aşa mai departe. La un moment dat cineva şi-a dat seama că au crescut destul căt să jeneze goliciunea lor şi cum de regulă nu se cade să-i ţii pe copii dezbrăcaţi în vitrină, nu a mai aşteptat să le crească şi capul şi i-a potrivit înfăşuraţi în îmbrăcăminte nouă. Ei, poate încet încet mai cresc dar nu vedem noi cu ochiul liber şi dacă o să mai trecem peste câţiva ani pe aici privind plictisiţi vitrina asta, o să descoperim cu surprindere că iată, au şi cap. Mai puţin ăla micu din stânga ce stă cu o şapcă pe gât. Şi în plus, dacă eşti îmbrăcat frumos, cui îi mai pasă că n-ai cap?