Stăteau la grămadă în raftul acela până a apărut Sofia călare în vârful căruţului de cumpărături manevrat cu dibăcie, viteză şi impresionantă eleganţă de tat-su, mare amator de curse periculoase cu căruţul. O perfidă eroare în sistemul de navigaţie l-a oprit însă fix în raionul de jucării, în faţa raftului cu pricina. Şi cu ursuleţi. Să fie notat că de-a lungul vremii i-am oferit fetiţei fel de fel de creaturi mai mult sau mai puţin blănoase din rafturi cu jucării. Pretenţioasă cum o ştim, a refuzat crocodili, pantere şi cămile, căţei muţi sau zgomotoşi, diferiţi păsăroi răşchiraţi sau personaje diverse din desene animate şi nu în cele din urmă feluriţi viermi sau chestii imposibil de identificat în realitatea înconjurătoare, cu blănuri sau piei colorate strident sau cu solzi lucioşi. Cu obstinaţie a zis nu. Până la Zadic. A fost iubire la prima vedere, ba chiar a vrut mai mulţi odată dar i-am explicat că este mai bine să înceapă cu unul şi pe măsură ce o creşte şi va veni vremea, să încerce şi gustul diversităţii.

Smuls dintre fraţii lui de raft care înfriguraţi şuierau printre buze “Prefă-te mort, prefă-te mort!” , se uita neputincios cum vremurile şi obiceiurile lui încep să se schimbe fără ca el să mai poată opri procesul. Cât de bine i-ar fi fost în continuare acolo în raft înghesuit între ceilalţi într-o îngrămădeală ce-i oferea o securitate confortabilă. Prin mintea lui de animal de pluş revedea întreaga viaţă de până atunci cu repeziciune. Şi-a dat seama că această revedere a vieţii îi ofera o singură imagine cu raftul de Lego de vis-a-vis dar nu a descurajat şi şi-a adus aminte de comentariile pe care le făceau cu toţii despre diverşi cumpărători ce treceau prin faţa locului în care stăteau depozitaţi. Rememora momentele de tristeţe când erau smulşi dintre ei alţi fraţi sau momentele de bucurie când preţurile se modificau crescător. Ah, şi mai era şi blonda responsabilă de raion pe care ştia că nu o va mai vedea. Cât de frumos aranja ea rafturile de jos de pe partea cealaltă stând aplecată cu un picior întins şi unul uşor îndoit şi pe vârf. Simţea cum îi tresaltă blana la vederea dessou-urilor ei. Iar de acuma va trebui să se ocupe de dulcegării şi aiureli cu o fetiţă de doi ani. Ce nu putea să sufere erau lugu-lugu-rile şi replicile zaharisite pe care va trebui să le îndure. Ce naiba!? El era un urs războinic şi dur. Un mascul alfa al urşilor de pluş. Un şef de raft al jucăriilor. Nu îşi imagina săracul cât de mult se înşela asupra a ceea ce-l aştepta.

După un pupat între ochi şi o îmbrăţişare tandră, Sofia s-a uitat lung la el plină de dragoste, moment în care dacă ai fi avut atenţia antrenată ai fi ghicit o grimasă pe faţa lui Zadic. După care l-a strîns din nou până i-au ieşit ochii din cap. Antrenamentul începuse. Îşi pornea cu brutalitate evoluţia de la urs infanterist de raft la urs de trupe speciale. Cu ochii rămaşi un pic afară din orbite, în timp ce eu îi potriveam la loc cu degetul foarte atent la detaliu dar niţel încurcat, începu să zâmbească puţin nesigur de bucuria pe care o anticipa la relaţia cu noua stăpână. A fost paraşutat în acea seară din căruţul de cumpărături de suficiente ori cât să capete o experientă demnă de cei mai buni dintre săritorii de la înălţime. În plus, ştia deja tehnici de cădere în aşa fel încât chiar cu lipsa paraşutei să nu-i fie afectată structura şi – detaliu important – freza, pentru că vorba aceea, cădem, dar cădem cu eleganţă.

O mare parte din câmpul vizual este acoperită de o uşă de la un bufet pe care stă televizorul şi sunt cu fruntea chiar în dreptul mânerului. Dacă din bufet va ieşi ursuleţul Zadic deschizând brusc uşa, îmi va face un tatuaj haios între ochi. Televizorul este undeva sus, se pierde adâncit în tavan, iar la stânga, un fotoliu. Şezutul său îmi ajunge la burtă şi încercarea de a mă urca pe el îmi cere un exerciţiu de voinţă semnificativ. Oare trebuia să luăm fotolii mai joase? Un tatami ar fi fost tocmai bun cred. Ajung lângă o masă şi habar n-am ce-i pe ea însă pot să descriu în detaliu cum arată tăblia mesei pe dedesupt. Ridic mâna să văd totuşi pe deasupra ce este de prins şi orice ar fi de prins este bun de tras pentru un studiu amănunţit. Acum studiez amănunţit o ciorbă care a venit brusc cu tot cu strachină şi s-a grăbit în toate direcţiile pe gresia din bucătărie. Strachina se învârte ciudat pe jos cu un zgomot interesant. Pare totuşi să nu fie un lucru tocmai bun ceea ce am făcut. Voi remedia situaţia încercând alt obiect de pe masă. Simt că mai este ceva dar nu pot să apuc şi e frustrant. Acolo este ceva şi eu nu ştiu ce. Se vede un colţişor de faţă de masă pe care îl pot aduce mai aproape. Vin pe rând cu frenezie pahare, solniţe, tacâmuri şi felii de pâine se zbat acuma un pic pe jos până rămân inerte. M-a speriat tot vacarmul ăsta şi fug grabită spre camera mea unde sunt în siguranţă. Doamne ce mult este de alergat până acolo, abia am străbătut sufrageria şi acuma că am ajuns într-un suflet la uşa încăperii mă uit descumpănita în sus la clanţă. Ştiu că pot să o deschid că am mai făcut-o de atâtea ori, dar e greu. Mă întorc fără chef de sărit la clanţă mai ales că îmi pare că zgomotul din bucătărie s-a oprit.

Mă uit spre cărţile de pe poliţe. Ce mult aş vrea să le pot vedea pe toate de aproape. Trebuie să mă ţin la distanţă de poliţa de jos că are colţul acela atât de agresiv. L-am rotunjit deja un pic cu capul dar tot neprietenos a rămas. Oare tata de ce nu l-a pus gata rotunjit? Şi în plus poliţa asta arată urât pe dedesupt, mai bine ar da-o jos şi ar pune cărţile uite aici, lângă mine, pe parchet. Aveam şi eu multe cărţi mari, lucioase, colorate şi de când am început să le rup paginile au început să dispară. Nu am înţeles de ce se rup foile, eu încerc să dezlipesc desenele din ele ca în cele două cărţi cu animale de lipit în spaţiile goale. Mama se supără, tata se supără, eu mă supăr că desenele nu se dezlipesc din toate cărţile. Nu mai înţeleg nimic şi vreau să văd ce desene sunt în astea de sus multe şi felurite. Nu pot. Nu ajung.

Ia uite, acolo era semnul ăla de carte! Futu-i! A trebuit să umblu prin casă în patru labe ca să-l descopăr. Ah ce mă doare gâtul!

În acest fel, eu singur fiind acasă cu Sofia din cauza unor muci ce cu îndârjire se opuneau activităţii obişnuite de grădiniţă, cu mama la servici şi eu de servici prin urmare, încercam să îmi strecor în timp şi activităţi oarecum normale şi, doresc să adaug, câteodată indispensabile, cum ar fi mersul la closet. Mersul la closet poate rămâne un act ce trece nesemnificativ printre celelalte activităţi ale zilei – presupunând că nu este locul predilect pentru scris compoziţii, rezolvat teoreme sau avânt filozofic – însă cu o fetiţă mică, curioasă, activă şi veselă se poate transforma în catastrofă. Logica m-a împins convingător spre a mă încuia acolo ca să am respectivele minute de linişte. Înainte totuşi – asta şi pentru că bătut în cap mi-am spus că nu sunt – am hotărât să-i dau o activitate Sofiei să o ţină ocupată şi cum tot era vremea laptelui de dimineaţă, i-am preparat doza respectivă şi prin intermediul biberonului, uite ia! bagă! (după cum se va vedea, ulterior am aflat că trecuse de faza de biberon dimineaţa, aceasta rămânând o ustensilă de seară doar).

Cu câtă linişte şi mulţumire de sine şi de planul elaborat m-am aşezat apoi în baie. După cinci minute, obişnuitele chiţăituri la uşă nu apăruseră încă. Există o regulă de aur. Dacă nu auzi Sofia, înseamnă că face ceva ce sigur nu ţi-ai dori să facă. Este o regulă ce niciodată, dar absolut niciodată nu trebuie încălcată. Ai prins curaj, ţi-ai zis că ai planificat situaţia sau că ai controlul evenimentelor – plăteşti!

Chiar cu chiloţii în vine nu se făcea să ies, aşadar mi-au mai fost necesare încă vreo cinci minute de reorganizare şi regrupare personală. Nici în aceste următoare cinci minute, Sofia nu a dat semne ca are deranj sau jenă la faptul că a rămas singură. Chiar şi aşa, cu regula de aur în minte, imaginaţia mea nu putea cuprinde rezultatul imaginaţiei copilului. Am deschis uşa încrezător în responsabilitatea fetiţei, iar dacă nu în asta, atunci în planul meu cu biberon şi dacă nici aşa, în norocul divin. Era totuşi o zi în care alinierea astrelor nu-mi era favorabilă. Dar chiar deloc. Primul lucru în care am călcat ieşind pe hol, era ceva umed ce mi-a smuls privirea în jos. O potecă demnă de Hansel şi Gretel se întindea la picioarele mele şi se pierdea undeva în zare. O potecă albă şi lichidă. Încercând să păşesc printre locurile rămase nemarcate, mă convingeam că nu halucinez şi din ce în ce mai uimit descopeream o nouă hartă a casei. Pe jos. Pe Sofia am găsit-o tronând în mijlocul camerei sale cu botoşii mustind de lapte şi cu biberonul gol ridicat triumfător într-o mână. Avea o figură din care lipsea doar exclamaţia Evrika! A fost cu uşurinţă înlocuită cu exclamaţia Uteee! Toată camera ei era tapisată – pe acolo pe unde nu reuşea covorul să acopere parchetul – cu lapte. Picătură lângă picătură lângă picătură în mod sistematic, aproape nemţesc aş putea spune. O accidentală şi nefericită sincopă în procesul de acoperire se vedea lucind scurgător undeva pe peretele de sub fereastră.

Mintea mea blocată nu numai că nu găsea o frază de dojană dar nu găsea nici măcar sensul acestei căutări. Totul era mult prea elaborat şi perfect ca să mai încapă o ceartă. Ieşind din camera ei tacut şi cu o expresie pe care probabil numai Sofia ar putea s-o povestească, am continuat să fac paşi mari şi labirintici pe hol spre sufragerie ştiind că mopul este undeva în bucătărie. Multă poveste mai era însă scrisă până la mop într-o sufragerie în care albul se aşternuse clipocind pe jos. Nu mai aveam decât o singură întrebare care-mi ocupa deja toata mintea. Cum pălăria mea a acoperit toată casa cu lapte dintr-un singur biberon de câteva zeci de grame? Ar trebui să mă înveţe şi pe mine, aş colora suprafeţe imense cu un singur tub de culoare sau aş varui casa poporului cu o ceşcuţă de var. Şi totul în doar zece minute! Cum să cerţi copilul pentru un asemenea talent miraculos?

Şi chiar dacă mai devreme consideram că alinierea astrelor era defectuoasă, Sofia luase în mână Universul şi hotărâtă afirma: Dă-mi puţină Fulga şi te plimb pe Calea Lactee.

Mda, e cazul să încep explicaţiile…Da Sofia, este un manechin, foloseşte la prezentare, nu e suficient de viu, nu o să-ţi răspundă. Sofia ţinând-o însă pe a ei: Teeeee! L-am văzut Sofia, mă uit la el, nu e chiar un copil, înţelegi, e mai mult o bucată de plastic, e normal să nu se mişte, ar fi anormal să o facă şi te asigur că am tuli-o în momentul imediat următor daca s-ar întâmpla asta. E drept că după o sută de metri m-aş întoarce să o extrag şi pe mama din magazin şi apoi am tuli-o din nou cu toţii. Însă fetiţa gândind pesemne că sunt idiot grămadă şi nu înteleg ce vrea să-mi spună, îmi zice din nou mai tare şi mult mai clar: Teeeee! arătând spre unul dintre cele trei manechine.

De astă dată însă, îmi spun că mai bine gândesc inainte să mai deschid gura cu răspunsuri şi să mă discreditez ireversibil în faţa fetiţei. Şi mă gândesc. Şi nu înţeleg care-i baiul, că magazine, vitrine şi manechine am tot văzut, iar altele parcă nu au intrigat-o aşa de tare până acum. Recapitulez vizual elementele scenei, vitrină, manechine, lumină, haine, ce naiba vede ea şi nu văd eu. Mă uit spre ea cu ochi tâmpi şi umezi de bovină ce molfăie anost o mână de fân. Fără să-şi dea cu o palmă peste frunte exclamând “Bă, da’ tu eşti chiar prost!” îmi repetă un  pic mai nesigur deja, evaluând probabil inutilitatea actului: Tee! arătând de data asta spre vitrină în general, cu un gest larg nu spre un manechin anume.

A! Futu-i ce prost sunt! Nu au cap manechinele astea! Păi de ce n-ai zis de prima oară!? Răsuflu uşurat şi în acelaşi timp uşor speriat de descoperire. Oare e bine că a văzut ea o treabă ca asta? Cum să-i explic eu acuma cum stau lucrurile? Ăştia ar fi trebuit să pună pe geam ca şi la emisiuni un 12 încercuit sau ceva, un anunţ “Vitrină ce poate conţine imagini şocante”. Copii fără cap. Căutând o explicaţie care să o lămurească cât mai corect, realizez că sunt şi mai derutat de faptul că eu nu am observat, ca şi cum aş avea deseori de-a face cu persoane fără cap…în fine, asta nu e departe de adevăr însă nu e chiar atât de vizibil acest fapt.

Sofia, să-ţi explic, copiii aceştia au fost şi ei mici mici de tot şi apoi au început să creasca aşa uşor de la tălpi în sus,  au ajuns la genunchi şi tot aşa mai departe. La un moment dat cineva şi-a dat seama că au crescut destul căt să jeneze goliciunea lor şi cum de regulă nu se cade să-i ţii pe copii dezbrăcaţi în vitrină, nu a mai aşteptat să le crească şi capul şi i-a potrivit înfăşuraţi în îmbrăcăminte nouă. Ei, poate încet încet mai cresc dar nu vedem noi cu ochiul liber şi dacă o să mai trecem peste câţiva ani pe aici privind plictisiţi vitrina asta, o să descoperim cu surprindere că iată, au şi cap. Mai puţin ăla micu din stânga ce stă cu o şapcă pe gât. Şi în plus, dacă eşti îmbrăcat frumos, cui îi mai pasă că n-ai cap?

Cum senzaţiile din stomac mă avertizau că trebuie să ajung numaidecât la baie, am renunţat la confortul de a călca gresia rece a încăperii cu papuci şi am tulit-o mormăind nemulţumit de situaţie. Acolo, un bocanc mă aştepta lângă closet. Greu de spus ceva despre poziţia perechii sale, probabil că numai fetiţa ştie în orice moment coordonatele exacte ale fiecărui obiect. Acuma simţeam oarecum ciudă că nu am venit la baie chiar şi în singurul papuc găsit, mai ales că bocancul se potrivea pe piciorul celălalt. Aş fi stat aşezat încălţat într-un bocanc şi un papuc, mulţumit şi senin. Dar aşa, desculţ fiind şi cu pantalonii în vine, să mă încalţ numai cu un bocanc nu se cade, aş arăta cumva şleampăt.

Baia, ca şi loc potrivit pentru meditaţie, îmi oferă un bun prilej să-mi amintesc că altădată a ascuns nişte jucării atât de bine, încât eforturile cumulate ale tuturor nu au fost suficiente să le descopere. Am căutat în dulapuri, în sertare şi pe sub mobilă. Am căutat şi în cuptor ba chiar – un pic încurcaţi, e drept – şi în frigider. De înghiţit nu ar fi avut cum decât doar pe bucăţi. După câteva zile am renunţat amândoi la căutări gândind că or apărea ele într-o zi. Şi au apărut, prefăcându-se aduse de Moş Nicolae în încălţămintea Mihaelei. Se pricepe fetiţa. Dacă aş fi fost fumător urmărind să mă las de fumat i-aş fi spus imediat, “Sofia, pune-mi şi mie ţigările undeva unde să nu mă mai ispitească”. Şi aş fi stat fără nici o grijă că am şansa ca în următorii 20-30 de ani să le găsesc.

Astăzi, în febra ei de transportor hiperactiv de obiecte, Sofia s-a apucat să-mi aducă din balcon nişte greutăţi pentru exerciţii fizice. Stăteam întins pe covor uitându-mă siderat cum a reuşit să ridice în fiecare mână câte o ganteră mică şi împleticindu-se către mine în paşi nesiguri spre stânga şi dreapta, mi le-a potrivit cu viteză în poale. M-am ferit la timp de un dureros început de carieră de alto-soprană. Mândră de perfecta execuţie a acestei mutări de obiecte a fugit înapoi în balcon să treacă grabnic la un nivel mai ridicat. S-a aplecat hotărâtă şi trăgând de o ganteră dublă a ridicat-o înclinându-se periculos în direcţii oarecare. Ricoşând în mers dintr-un perete, a dat cu piciorul peste o pisică de plastic căreia i-a şi scăpat în cap greutatea de un kilogram împrăştiind-o. După ce vacarmul diverselor lucruri ce au mai zburat încoace şi încolo a trecut, fetiţa a făcut scurt ca pisica, probabil în loc de scuză şi a pornit mai departe trăgând de fier. Odată ajunsă lângă mine m-a găsit deja în alertă, încordat la maxim să parez lovitura ce se preconiza. În mare parte am şi reuşit, de restul o să am o vânătaie undeva pe pectoralul stâng.

Însă ar trebui să fiu mulţumit, măcar nu le-a ascuns pe undeva. Dacă totuşi mă gasiţi în chiloţi pe stradă nu fiţi din cale afară de surprinşi. Este clar că nu am mai găsit restul lucrurilor şi nici cheia cu care să intru în casă.

]]> http://jurnalulsofiei.wordpress.com/2010/01/25/pagina-38-viata-secreta-a-obiectelor/feed/ 1 pepitoid