Pagina 39 – Ziua Z z zzzombi

Stăm în faţa vitrinei magazinului pentru copii Z şi ne holbăm uşor amorfi prin geam. Eu pe jos, Sofia cocoţată în vârful căruţului de cumpărături Cora. Minutele trec leneş până iese mama de acolo. Lumea grăbită din jur mai face din când în când curenţi de aer ce amestecă linistea în care hipnotizăm amândoi geamul magazinului. Chinuită probabil de prea  lunga tăcere, Sofia exclamă hotărât, arătând cu degetul spre unul dintre manechinele copil din vitrină: Teeeee!

Mda, e cazul să încep explicaţiile…Da Sofia, este un manechin, foloseşte la prezentare, nu e suficient de viu, nu o să-ţi răspundă. Sofia ţinând-o însă pe a ei: Teeeee! L-am văzut Sofia, mă uit la el, nu e chiar un copil, înţelegi, e mai mult o bucată de plastic, e normal să nu se mişte, ar fi anormal să o facă şi te asigur că am tuli-o în momentul imediat următor daca s-ar întâmpla asta. E drept că după o sută de metri m-aş întoarce să o extrag şi pe mama din magazin şi apoi am tuli-o din nou cu toţii. Însă fetiţa gândind pesemne că sunt idiot grămadă şi nu înteleg ce vrea să-mi spună, îmi zice din nou mai tare şi mult mai clar: Teeeee! arătând spre unul dintre cele trei manechine.

De astă dată însă, îmi spun că mai bine gândesc inainte să mai deschid gura cu răspunsuri şi să mă discreditez ireversibil în faţa fetiţei. Şi mă gândesc. Şi nu înţeleg care-i baiul, că magazine, vitrine şi manechine am tot văzut, iar altele parcă nu au intrigat-o aşa de tare până acum. Recapitulez vizual elementele scenei, vitrină, manechine, lumină, haine, ce naiba vede ea şi nu văd eu. Mă uit spre ea cu ochi tâmpi şi umezi de bovină ce molfăie anost o mână de fân. Fără să-şi dea cu o palmă peste frunte exclamând “Bă, da’ tu eşti chiar prost!” îmi repetă un  pic mai nesigur deja, evaluând probabil inutilitatea actului: Tee! arătând de data asta spre vitrină în general, cu un gest larg nu spre un manechin anume.

A! Futu-i ce prost sunt! Nu au cap manechinele astea! Păi de ce n-ai zis de prima oară!? Răsuflu uşurat şi în acelaşi timp uşor speriat de descoperire. Oare e bine că a văzut ea o treabă ca asta? Cum să-i explic eu acuma cum stau lucrurile? Ăştia ar fi trebuit să pună pe geam ca şi la emisiuni un 12 încercuit sau ceva, un anunţ “Vitrină ce poate conţine imagini şocante”. Copii fără cap. Căutând o explicaţie care să o lămurească cât mai corect, realizez că sunt şi mai derutat de faptul că eu nu am observat, ca şi cum aş avea deseori de-a face cu persoane fără cap…în fine, asta nu e departe de adevăr însă nu e chiar atât de vizibil acest fapt.

Sofia, să-ţi explic, copiii aceştia au fost şi ei mici mici de tot şi apoi au început să creasca aşa uşor de la tălpi în sus,  au ajuns la genunchi şi tot aşa mai departe. La un moment dat cineva şi-a dat seama că au crescut destul căt să jeneze goliciunea lor şi cum de regulă nu se cade să-i ţii pe copii dezbrăcaţi în vitrină, nu a mai aşteptat să le crească şi capul şi i-a potrivit înfăşuraţi în îmbrăcăminte nouă. Ei, poate încet încet mai cresc dar nu vedem noi cu ochiul liber şi dacă o să mai trecem peste câţiva ani pe aici privind plictisiţi vitrina asta, o să descoperim cu surprindere că iată, au şi cap. Mai puţin ăla micu din stânga ce stă cu o şapcă pe gât. Şi în plus, dacă eşti îmbrăcat frumos, cui îi mai pasă că n-ai cap?

Pagina 38 – Viaţa secretă a obiectelor

M-am aşezat pe jos extenuat de atâta căutare uitându-mă descumpănit spre picioare. Unul încălţat cu un papuc, celalalt desculţ, agitând vioi din degete. De ceva timp, noul sport de interior se numeşte “eu ascund, voi găsiţi”. Trebuie remarcat însă, că fără cine ştie ce antrenament special – cel puţin mie mi-au scăpat orele ei de practică – Sofia se pricepe. Este cel mai recent hobby al ei să mute lucruri de colo colo, apoi să le aducă înapoi într-o ordine oarecare, numai ca să le trimită apoi în alte părţi numai de ea ştiute.

Cum senzaţiile din stomac mă avertizau că trebuie să ajung numaidecât la baie, am renunţat la confortul de a călca gresia rece a încăperii cu papuci şi am tulit-o mormăind nemulţumit de situaţie. Acolo, un bocanc mă aştepta lângă closet. Greu de spus ceva despre poziţia perechii sale, probabil că numai fetiţa ştie în orice moment coordonatele exacte ale fiecărui obiect. Acuma simţeam oarecum ciudă că nu am venit la baie chiar şi în singurul papuc găsit, mai ales că bocancul se potrivea pe piciorul celălalt. Aş fi stat aşezat încălţat într-un bocanc şi un papuc, mulţumit şi senin. Dar aşa, desculţ fiind şi cu pantalonii în vine, să mă încalţ numai cu un bocanc nu se cade, aş arăta cumva şleampăt.

Baia, ca şi loc potrivit pentru meditaţie, îmi oferă un bun prilej să-mi amintesc că altădată a ascuns nişte jucării atât de bine, încât eforturile cumulate ale tuturor nu au fost suficiente să le descopere. Am căutat în dulapuri, în sertare şi pe sub mobilă. Am căutat şi în cuptor ba chiar – un pic încurcaţi, e drept – şi în frigider. De înghiţit nu ar fi avut cum decât doar pe bucăţi. După câteva zile am renunţat amândoi la căutări gândind că or apărea ele într-o zi. Şi au apărut, prefăcându-se aduse de Moş Nicolae în încălţămintea Mihaelei. Se pricepe fetiţa. Dacă aş fi fost fumător urmărind să mă las de fumat i-aş fi spus imediat, “Sofia, pune-mi şi mie ţigările undeva unde să nu mă mai ispitească”. Şi aş fi stat fără nici o grijă că am şansa ca în următorii 20-30 de ani să le găsesc.

Astăzi, în febra ei de transportor hiperactiv de obiecte, Sofia s-a apucat să-mi aducă din balcon nişte greutăţi pentru exerciţii fizice. Stăteam întins pe covor uitându-mă siderat cum a reuşit să ridice în fiecare mână câte o ganteră mică şi împleticindu-se către mine în paşi nesiguri spre stânga şi dreapta, mi le-a potrivit cu viteză în poale. M-am ferit la timp de un dureros început de carieră de alto-soprană. Mândră de perfecta execuţie a acestei mutări de obiecte a fugit înapoi în balcon să treacă grabnic la un nivel mai ridicat. S-a aplecat hotărâtă şi trăgând de o ganteră dublă a ridicat-o înclinându-se periculos în direcţii oarecare. Ricoşând în mers dintr-un perete, a dat cu piciorul peste o pisică de plastic căreia i-a şi scăpat în cap greutatea de un kilogram împrăştiind-o. După ce vacarmul diverselor lucruri ce au mai zburat încoace şi încolo a trecut, fetiţa a făcut scurt ca pisica, probabil în loc de scuză şi a pornit mai departe trăgând de fier. Odată ajunsă lângă mine m-a găsit deja în alertă, încordat la maxim să parez lovitura ce se preconiza. În mare parte am şi reuşit, de restul o să am o vânătaie undeva pe pectoralul stâng.

Însă ar trebui să fiu mulţumit, măcar nu le-a ascuns pe undeva. Dacă totuşi mă gasiţi în chiloţi pe stradă nu fiţi din cale afară de surprinşi. Este clar că nu am mai găsit restul lucrurilor şi nici cheia cu care să intru în casă.

Pagina 37 – Cu gura plină

“Ce căciula mea cu animal pe ea este chestia asta albă?” se întreba Sofia cu ochii cât cepele, holbându-se pe deasupra fularului. Şi ca întrebarea-i să-şi afle liniştea răspunsului, am lăsat-o jos din braţe să verifice singură cum stă treaba cu zăpada.

Pironită şi intimidată de lipsa de reper a albului din jur, se uita neajutorată în stânga şi dreapta negăsindu-şi hotărârea direcţiei. La zece paşi depărtare de ea, o strigam amândoi să vină. După un minut şi ceva de nemişcare am gândit că poate i s-au lipit tălpile de zăpadă şi ea de fapt încearcă din răsputeri deplasarea dar ceva nu funcţionează. Şi totuşi, pe figura ei nu se citea decât mirarea peisajului, nicidecum frustrarea pantofilor neascultători.

Am hotărât că este mai potrivit să mai negocieze din cârca mea cu contextul alb din jur, poate aşa va mai prinde ceva curaj, astfel că imediat ce s-a aflat la o distanţă sigură de substanţa albă ce îi cucerise teritoriul vizual, a început să comenteze curajoasă toată chestia. O mică pauză i-a fost necesară ca să arunce câteva “ham”-uri spre doi câini grăbiţi cu treburi pe acolo, dar cum aceia nu au bagat-o în seamă, nu i-a mai băgat nici ea, reluând rapid dialogul cu suprafeţele înzăpezite din jurul nostru.

Ajunşi într-un loc încă nemarcat de paşii altora, am potrivit Sofia cu picioarele direct în zăpadă. Tăcere. Atitudinea nu-i era nici pro nici contra, cred că un nou blocaj pusese stăpânire pe ea inhibându-i exprimarea. Nu am avut mult de aşteptat până când fetiţa a considerat că poate micşora distanţa dintre ea şi zăpadă aşa încât s-a potrivit subit în patru labe. Parcă îi şi auzeam gândurile ce umflaseră căciula şi zburau pe alocuri de sub ea. “Seamănă al naibii de bine cu laptele praf chestia asta. Lapte praf… bun de tot. Logic deci că şi chestia asta… bun de tot. Cred ca o să-mi iau masa mai devreme. Gata, bag trompa în ea! Puah, ce aiureală! E rece şi nu are gust şi… e rece. Şi în plus… e rece. Cred că mai încerc odată, poate că trebuie tehnică aşa ca la suzete. Nu, nu, tot rece şi fără gust a rămas”. Seria de încercări a lasat în urmă nişte urme…unii le-ar spune îngeraşi de zăpadă după cum am mai auzit… eu le-aş asemui mai degrabă cu urmele unui ren beat de la sania lu’ Moşu’… eventual şi el tot pilit.

Din partea mea Sofia, poţi să deszăpezeşti locul înfulecănd omăt, dar o singură nelinişte am. Să ai te rog grijă să nu mănânci din zăpada galbenă!